Noutati / Stiri

08 Octombrie 2012

Din nou despre obstructionarea justitiei, intrarea in vigoare a noului Cod de procedura civila, atributiile Consiliului Superior al Magistraturii si rolul Curtii Constitutionale

Articol de Prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU, Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, 

 preluat de pe Juridice.ro.

 

Studiu al neputinței sau eseu al speranței?

 

1. Precizări prealabile. Sunt teme pe care le‑am mai abordat. Dar, poate am fost prea discret în observaţiile mele. Sau poate politicienii şi cei de o pregătire cu mine, indiferent de profesia juridică pe care o exercită, nu au avut încă timp să citească ori nu s‑a format încă punctul critic care să‑i determine să reacţioneze. Este însă momentul să reamintesc titlul unui raport prezentat în Senatul Franţei „Dacă justiţia este sinistrată, democraţia este în pericol". Evenimentele petrecute în ultimele săptămâni/luni/ani mă determină să exprim o poziţie care să declanşeze poate o dezbatere utilă pentru societatea românească.

Se împlinesc 40 de ani de când sunt în slujba Procedurii civile, disciplină esenţială în înfăptuirea justiţiei civile, am contribuit la formarea a peste 10 specialişti la mai multe facultăţi de drept din ţară, am coordonat 27 de teze de doctorat de care nu‑mi este ruşine, am fost secretar ştiinţific al Consiliului Facultăţii de Drept din Bucureşti, şef al Catedrei de Drept Privat, prodecan şi, timp de 10 ani, decan, am fost timp de 6 ani judecător al primei Curţi Constituţionale din România, sunt avocat colaborator la una din cele mai prestigioase societăţi de avocatură - Nestor & Nestor & Diculescu & Kingston & Petersen ‑ , sunt arbitru pe Lista Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional (soarta, care este şi ea capricioasă, a făcut ca timp de aproape 2 ani să fiu preşedintele Curţii).

Pe de altă parte, după 1990, am participat la elaborarea legislaţiei privind organizarea judecătorească şi modificarea Codului de procedură civilă, indiferent de culoarea politică a miniştrilor de justiţie care m‑au solicitat, fie că a fost vorba de Teofil Pop, Victor Babiuc, Mircea Ionescu Quintus, Petre Ninosu, Valeriu Stoica sau Rodica Stănoiu. Am făcut parte, alături de Arthur Hilsenrad, Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Petre Ninosu, Adrian Duţă şi Emil Raba din colectivul care se ocupa înainte de 1989 de elaborarea unui nou cod de procedură civilă, iar apoi, la solicitarea miniştrilor Monica Macovei, Tudor Chiuariu şi Cătălin Predoiu, am participat la lucrările comisiei care a redactat Noul Cod de procedură civilă şi legea de punere în aplicare.

Nu am evocat aceste elemente pentru că aş aştepta vreo recunoaştere sau vreo recompensă, ci pentru a sublinia de ce mă simt îndreptăţit, chiar obligat, să spun, fără patimă şi ranchiună, dar cu simţire, câteva lucruri care sunt într‑adevăr esenţiale, după părerea mea, pentru existenţa şi consolidarea statului de drept, despre care vorbeşte, cu multă uşurinţă, toată lumea. Să mai precizez de la început că nici nu am devenit membru al vreunui partid politic şi nici nu doresc să intru în politică. Tocmai de aceea nu am intervenit în niciun fel în timpul derulării ultimelor evenimente, dar acum trebuie subliniate unele aspecte.

 

2. Obstrucţionarea justiţiei. În urmă cu aproape 10 ani am dezvoltat, împreună cu Mihai Constantinescu, acest concept [1] şi ne exprimam de atunci speranţa că se va putea ajunge, printr‑un studiu elaborat de un colectiv larg, la conturarea unei viziuni unitare asupra acestui concept, care să se constituie şi într‑o analiză cu privire la starea justiţiei. Problemele nu numai că au rămas aceleaşi, sursele din care provine obstrucţionarea justiţiei nu s‑au diminuat, ci dimpotrivă, s‑au amplificat şi au căpătat forme noi, unele foarte subtile, chiar de natură internaţională.

Considerăm că unul din principalele motive pentru care nu se răspunde eficient la înlăturarea cauzelor de obstrucţionare este faptul că nu se defineşte corect noţiunea de "justiţie" sau nu se doreşte, din motive poate obscure, dar în orice caz de neînţeles într‑un stat de drept, să existe o imagine clară asupra acestei noţiuni.

Am arătat de mai multe ori [2] că prin art. 126 alin. (1) din Constituţie se stabileşte fără echivoc că justiţia se înfăptuieşte numai prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege şi deci este cu totul nejustificată şi creatoare de confuzii folosirea noţiunii în sens larg, care cuprinde şi Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii. Acestea din urmă fac parte, potrivit Constituţiei, din autoritatea judecătorească, care însă nu coincide cu puterea  judecătorească ce este formată, repet din nou, exclusiv din instanţele judecătoreşti.

Confuzia este propagată sistematic dar, din păcate, nu numai de jurnalişti şi analişti politici, ci şi de politicieni cu experienţă.

Am să mă refer la un singur exemplu. Un europarlamentar, fost ministru al justiţiei, care nu poate fi bănuit de lipsă de cunoştinţe sau de experienţă, promovează constant ideea că justiţia se referă şi la procurori şi că adversarii politici urmăresc "luarea justiţiei captivă" prin dorinţa de a schimba conducerile Parchetului General şi DNA.

Mai grav, preşedintele CSM şi alţi membrii ai Consiliului acceptă  aceeaşi confuzie sau o stimulează. Într‑o scrisoare recentă adresată ministrului justiţiei, propunând un pact pentru justiţie între cele trei puteri ale statului, preşedintele CSM explicitează într‑o paranteză că prin puterea judecătorească s‑ar înţelege Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii şi Ministerul Public. Gravă confuzie între "puterea judecătorească" şi "autoritatea judecătorească". Aceasta în condiţiile în care chiar art. 1 alin (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a CSM prevede clar "Consiliul face parte din autoritatea judecătorească".

Nu mai puţine elemente de confuzie se regăsesc şi în rapoartele Comisiei europene privind mecanismul de cooperare şi verificare, inclusiv în cel din 18 iulie 2012. Comisarul pentru justiţie nu este jurist, mandatul trecut a fost comisar pentru telecomunicaţii (să reflecte acest aspect importanţa pe care Comisia Europeană o acordă justiţiei?), dar cel puţin experţii Comisiei s‑ar cuveni, scriind despre România, Constituţia şi legile pertinente, să observe că trebuie distins între instanţele judecătoreşti, parchete şi Consiliul Superior al Magistraturii, că în România Curtea Constituţională nu face parte nici din sistemul judiciar şi nici din puterea judecătorească sau din autoritatea judecătorească. [3]

Principala problemă este în legătură cu Ministerul Public. Trebuie să fie clar că procurorii nu înfăptuiesc justiţia, căci ei sunt agenţi ai puterii executive, cu un statut special. Au spus‑o mulţi autori [4], a spus‑o chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a decis că procurorii români, acţionând în calitate de magistraţi în cadrul Ministerului Public, nu îndeplinesc cerinţa de independenţă faţă de executiv [5]. Nici nu poate fi altfel deoarece art. 132 alin. (1) din Constituţie prevede în mod expres că procurorii îşi desfăşoară activitatea "sub autoritatea ministrului justiţiei", care evident este un reprezentant al executivului. La modificarea Legii nr. 304/2004 în anul 2005, s‑a încercat diminuarea acestui aspect prin menţionarea expresă a conducătorului Ministerului Public (procurorul general), dar în realitate această modificare a întărit autoritatea ministrului justiţiei deoarece s‑a suprimat atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii de a propune preşedintelui României numirea procurorilor cu funcţii de conducere la nivel naţional şi a fost atribuită reprezentantului executivului. Iar dovada "în fapt" că procurorii acţionează ca agenţi ai puterii executive s‑a  manifestat foarte recent: preşedintele ales al ţării a cerut să se facă anumite anchete şi ele au început neîntârziat. Sub acest aspect nu văd nicio problemă. Autorii de drept constituţional şi cei de procedură penală ar trebui însă să lămurească nişte aspecte, pentru a atenua nedumeririle cetăţenilor: un preşedinte suspendat poate în acest interval să‑şi exercite atribuţiile, dar procurorii nu sunt ţinuţi de solicitările preşedintelui interimar?; "urmărirea penală" se poate declanşa pentru instigarea prezentării la vot, dar nu şi pentru instigarea la boicotul votului?

În  acelaşi context, cred că se impune ca specialiştii în drept constituţional să lămurească şi dacă procurorii, agenţi ai puterii executive, pot fi invitaţi în faţa Parlamentului (nu citaţi). Se opune oare principiul separării puterilor în stat? Nu trebuie uitat că art. 1 alin (4) din Constituţie vorbeşte nu numai de principiul separaţiei, ci şi de cel al echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, ceea ce presupune, altfel spus, un control reciproc al puterilor. Se invocă pentru refuzul participării două decizii ale Plenului CSM, uitându‑se că, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. Adică, în cadrul colaborării dintre puteri, Parlamentul este organul care adoptă legile după care îşi desfăşoară activitatea şi instanţele, şi Ministerul Public, şi Consiliul Superior al Magistraturii şi dacă aceste legi respectă separaţia puterilor, statul de drept şi regulile democratice, dispoziţiile sale sunt obligatorii pentru toţi. Nimeni nu mai invocă de zeci de ani aplicarea strictă a principiului separaţiei puterilor în stat, dacă s‑ar pune problema aplicării lui. Dar, după cum am arătat, Ministerul Public nu face parte din puterea jude­că­torească, ci din autoritatea judecătorească.

Am menţionat de mai multe ori, că această calificare a procurorilor nu are absolut nimic degradant şi nu trebuie să supere pe nimeni, dar poziţionarea exactă în cadrul sistemului judiciar ar fi de natură să contribuie la limpezirea lucrurilor.

Posibil însă să se dorească tocmai ca limpezirea lucrurilor să nu se producă pentru a putea susţine în continuare, în plan politic, că o forţă sau alta, după caz, urmăreşte "acapararea justiţiei", dar nu a instanţelor judecătoreşti, ci a Ministerului Public, cu toate structurile sale.

Revenind strict la aspectele obstrucţionării justiţiei, trebuie să observăm că unele din măsurile legislative din ultima vreme nu sunt de natură să sporească independenţa şi imparţialitatea justiţiei, ci dimpotrivă:

‑ prin Legea nr. 202/2010 a fost desfiinţat completul de 9 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi au fost înfiinţate patru complete de 5 judecători, dintre care două în materie penală, formate numai de judecători din cadrul Secţiei penale; consultat asupra proiectului de către Ministerul Justiţiei, am exprimat în scris serioase rezerve deoarece în multe procese penale se pun şi probleme de drept civil, îndeosebi fostul drept comercial, sau de contencios administrativ şi atunci prezenţa unor judecători de la secţii diferite nu poate fi decât benefică; pe de altă parte, aceste complete soluţionează căi de atac de reformare, de competenţa obişnuită a unei instanţe superioare or, dacă toţi judecătorii sunt de la aceeaşi secţie, sentimentul că este o cale de retractare şi nu una de control este mult mai puternic;

‑ în legătură cu aceleaşi complete de 5 judecători, este cu totul nepotrivit şi împotriva spiritului legislaţiei ca fixarea compunerii lor să fie aprobată de Colegiul de conducere şi nu stabilită aleatoriu pentru fiecare termen de judecată, mai ales că întotdeauna este condus de preşedintele sau vicepreşedintele instanţei supreme ori de un preşedinte de secţie.

Este de reproşat şi puterii executive faptul că nu ia măsuri eficiente pentru asigurarea fondurilor necesare funcţionării justiţiei. Miniştrii justiţiei se mulţu­mesc să solicite, nu luptă suficient, îndeosebi la nivelul Ministerului Finanţelor, pentru a obţine fondurile necesare. Am constatat recent acest lucru, când, la insistenţele Comisiei de elaborare a Legii de punere în aplicare a Noului Cod s‑a acceptat, după luni de zile, modificarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, prevăzându‑se că de la 1 ianuarie 2013 o cotă de 30% din taxă va fi folosită exclusiv pentru finanţarea instanţelor şi a sistemului de ajutor public judiciar, 70% constituindu‑se venituri la bugetele locale. Cotele propuse de noi au fost schimbate şi în aceste condiţii, cu siguranţă nu vor fi fonduri suficiente. Ce fac autorităţile locale pentru înfăptuirea justiţiei ca să se justifice o cotă atât de mare?

Pe de altă parte s‑a accentuat aspectul internaţional al obstrucţionării justiţiei:

‑ Comisia Europeană, şi ne referim în special la Raportul privind mecanismul de cooperare şi verificare din 18.07.2012 (pct. II, paragraful 4) recunoaşte în mod deschis existenţa presiunilor externe, ce au determinat schimbări în multe domenii, referindu‑se la Parchet, DNA, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii. Deci "amestecul" despre care am vorbit mai devreme. Nu suntem desigur antieuropeni, sprijinul Comisiei Europene poate fi benefic, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să privim astfel de rapoarte ca având valoare absolută.  Pretenţia Comisiei de a oferi judecăţi şi propuneri valoroase, ca şi poziţia unor oameni politici de la noi, care tremură de emoţie citind aceste rapoarte, îmi aduce aminte de rolul consilierilor sovietici din perioada începutului democraţiei populare evocat de profesorii mei şi de menţiunea din prefaţa cursului de  Drept roman făcută de ilustrul profesor Constantin Tomulescu: "tot ce este greşit în acest curs îmi aparţine mie; tot ce este bun aparţine romaniştilor sovietici". Sigur, se cuvine să păstrăm proporţiile, dar trebuie spus odată pentru totdeauna că aceste rapoarte au tare foarte importante: nu există transparenţă în privinţa celor care au redactat raportul şi a celor care au fost consultaţi în ţară şi în străinătate ("practicieni de înalt nivel" ‑ cum se spune în  nota 7 din Raport este foarte puţin ca să se facă o apreciere asupra experţilor), pentru a putea face o judecată de valoare; rapoartele demonstrează că nu este cunoscută în profunzime Constituţia României şi legislaţia specifică. De exemplu, un raport obiectiv ar fi evocat munca extraordinară pentru elaborarea noilor coduri şi nu ar fi expediat‑o în câteva rânduri, după cum ar fi subliniat, în legătură cu Noul Cod de procedură civilă, câteva aspecte - rezolvarea cauzei într‑un termen optim şi previzibil, administrarea probelor de către avocaţi, contestaţia privind tergiversarea procesului care reprezintă o noutate faţă de multe coduri europene - sau nu ar fi vorbit despre procedura filtrului ca un deziderat, în condiţiile în care este pe larg reglementată în Noul Cod. Este adevărat că rapoartele se ocupă mai mult de procesele penale, dar nu trebuie uitat că cele civile au ponderea cea mai mare şi ecoul cel mai puternic în interesele cetăţenilor. Or, rapoartele se ocupă cu un limbaj de lemn sau de plastic de aceleaşi aspecte , iar „viitoarele numiri în funcţie a noului Procuror General şi a Procurorului Şef al DNA vor fi indicatori esenţiali privind caracterul durabil al reformei". În rest se pot da indicaţii preţioase, fiindcă justiţia şi sistemul judiciar trebuie să fie independente şi imparţiale.

Acest ultim raport mai demonstrează şi faptul că, într‑un moment sensibil pentru România, Comisia Europeană nu a oferit o abordare independentă şi obiectivă asupra „justiţiei", în înţelesul confuz pe care îl dă şi ea acestei noţiuni, ci a alunecat spre probleme politice ale unui partid sau grup de partide, abordând problemele statului de drept dintr‑un punct de vedere partizan, prea vizibil pentru a nu deranja. Introducerea în raport a unor puncte care nu au legătură cu mecanismul de cooperare şi justiţie şi în condiţiile în care ele nu sunt rezultatul unei dezbateri contradictorii, adică ascultând toate părţile, ci preluând identic, fără verificări, susţinerile unui grup politic, exprimate de un europarlamentar român, care se consideră, fără temei, singurul apărător al statului de drept din România. Sigur că în asemenea condiţii credibilitatea Comisiei Europene şi dorinţa ei de a fi un „gardian al tratatelor" are de suferit, cu implicaţii directe asupra modului în care este perceput statul de drept. Mai ales că, potrivit art. 11 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (versiunea consolidată), „în vederea asigurării coerenţei şi transparenţei Uniunii, Comisia Europeană procedează la ample consultări ale părţilor interesate". Este o dispoziţie generală care trebuie să‑şi găsească aplicarea în toate cazurile. La fel ca şi cea din art. 5 alin. (4) al aceluiaşi tratat care stabileşte că, în temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Deci asigurarea respectării principiilor statului de drept, inclusiv a independenţei justiţiei, trebuie să se facă în folosul statului membru al Uniunii şi al cetăţenilor acelui stat, nu pentru a sprijini o grupare politică din familia care constituie majoritatea în Parlamentul European.

Poate cu ocazia „Semestrului justiţiei" despre care se discută la nivelul Uniunii Europene să se lămurească unele din aspectele semnalate;

‑ Curtea Europeană a Drepturilor Omului pretinde ca instanţele naţionale să soluţioneze cauzele într‑un „termen rezonabil", dar în faţa sa durata este de multe ori inacceptabilă, ceea ce influenţează negativ şi înfăptuirea justiţiei, deoarece se perpetuează insecuritatea juridică din moment ce, uneori, de la data pronunţării Curţii şi publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României începe să curgă termenul pentru exercitarea unei căi de atac; posibilitatea de a soluţiona o cerere printr‑o procedură sumară, de către un singur judecător, cu concursul larg şi substanţial al grefei, nu oferă o garanţie a unei judecăţi corecte, independente şi imparţiale; pronunţarea unor soluţii cu valoare de principiu, în condiţiile în care nu ţin seama de lege, de specificul naţional, ci doar de considerente de echitate, pot deruta judecătorul şi deci obstrucţiona justiţia [6]; în termeni asemănători, se poate pune problema şi în legătură cu instanţele comunitare, mai ales dacă sesizarea lor duce la suspendarea judecăţii în faţa instanţelor naţionale;

‑ În legătură cu posibila obstrucţionare a justiţiei de către puterile de fapt, trebuie semnalat ca un aspect mai nou, care se manifestă uneori, şi anume o „presiune" asupra instanţelor judecătoreşti, chiar publică, din partea ambasadelor unor state, ceea ce este de neconceput pentru un stat de drept.

Sunt doar câteva aspecte care justifică o analiză profundă şi obiectivă a stării justiţiei şi a sistemului judiciar, o analiză fără precedent în ţara noastră. Şi fiindcă Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român, el ar trebui să‑şi asume această responsabilitate antrenând desigur reprezentanţii tuturor celor interesaţi. O asemenea analiză s‑ar putea finaliza şi cu încheierea unui Pact asupra justiţiei, astfel cum a propus CSM, dar după ce Consiliul îşi va înţelege exact rolul constituţional şi legal pe care îl are.

 

3. Intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă. La începutul anului 2012 mă întrebam dacă este nevoie ca acesta să intre în vigoare la 1 iunie 2012 şi răspundeam afirmativ, încurajat şi de poziţiile exprimate de preşedintele CSM în aceeaşi perioadă (februarie şi martie 2012). Îmi arătam însă şi dezamăgirea pentru lipsa unor semne vizibile din partea Parlamentului, Ministerului Justiţiei şi Consiliului Superior al Magistraturii. [7]

În sfârşit, s‑a stabilit că intrarea în vigoare va avea loc pe 1 septembrie 2012. În momentul în care, în luna august, s‑a numit un nou ministru al justiţiei, am ştiut că evenimentul nu se va produce, deoarece acesta avea rezerve faţă de noul cod, considerând că va produce un blocaj în activitatea instanţelor. Între timp s‑a schimbat şi poziţia CSM, care a solicitat şi el reconsiderarea datei de intrare în vigoare a Codului. În aceste condiţii, intrarea în vigoare s‑a amânat pentru februarie 2013, dar am puternice îndoieli că se va respecta această dată, vorbindu‑se deja despre o intrare în vigoare pe etape, în câţiva ani. Şi asta pentru că organismele care ar trebui să ia măsuri se mulţumesc să facă declaraţii:

‑ ani de zile Ministerul / ministrul justiţiei, oricare a fost el, s‑a mulţumit să raporteze că se lucrează la noile coduri, pentru a smulge câte o apreciere din partea Comisiei Europene, dar n‑a făcut practic nimic pentru pregătirea implementării: fonduri, suplimentări de personal, inclusiv auxiliar, bază materială (săli de şedinţă îndeosebi), modificarea programului ECRIS, modificarea formularisticii, îndeosebi citaţii, încheierea unui protocol pentru comunicarea în condiţii noi a actelor de procedură, emiterea unor ordine de ministru prevăzute de noul cod etc.;

‑ Consiliul Superior al Magistraturii ar fi trebuit din timp să realizeze modificarea Regulamentului instanţelor şi a altor reglementări specifice, să contri­buie în mai mare măsură la pregătirea judecătorilor şi a personalului auxiliar, să acţioneze pentru încadrarea şi promovarea personalului necesar etc. În schimb, membrii CSM şi‑au exprimat doar doleanţele şi rezervele prin comunicate sau postări pe bloguri.

Desigur, mă aşteptam la o altă reacţie şi din partea judecătorilor de la judecătorii, tribunale şi curţi de apel, deoarece poziţia celor de la instanţa supremă îmi era cunoscută. Chiar şi din partea partenerilor justiţiei, avocaţi, consilieri juridici şi executori judecătoreşti, aşteptam reacţii de nemulţumire pentru faptul că Noul Cod civil este în vigoare, iar intrarea celui de Procedură civilă se amână mereu. Exista, cred eu, speranţa unei justiţii mai bune. Dar se adevereşte, încă o dată, că tocmai aceia care se plâng de lentoarea desfăşurării procesului sau de slaba calitate a actului de justiţie sunt adesea primii care refuză orice modificare, orice acţiune energică ce le tulbură rutina, „somnul lin".

Noul Cod a fost adoptat totuşi în iulie 2010 şi în peste doi ani se puteau lua măsuri eficace. Ele nu erau puse sub semnul întrebării de faptul că legea de punere în aplicare  s‑a adoptat chiar în luna mai 2012, măsurile se completau. Dar nu s‑a făcut nimic, din neglijenţă sau gravă rea‑credinţă. Cine pe cine sabotează sau doreşte să saboteze?

Influenţele negative se produc nu numai asupra justiţiabililor, ci şi asupra pregătirii studenţilor şi a cursanţilor de la Institutul Naţional al Magistraturii, de la Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, de la Şcoala Naţională de Grefieri etc. Ce reguli trebuie predate? Ce dispoziţii procedurale trebuie pregătite pentru examenul de intrare în profesie sau de capacitate/definitivat? Pe baza căror dispoziţii doctoranzii, cel mai adesea practicieni, îşi finalizează tezele de doctorat în curs de elaborare?

Nu ştiu câţi dintre politicieni sau responsabilii din organismele profesionale s‑au gândit la toate consecinţele. Nu este suficient să organizăm sesiuni, mai mult sau mai puţin festive, ci trebuie să milităm şi pentru aplicarea legilor noi.

 

4. Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii. Acest organism a existat în România începând cu anul 1909 până la instaurarea dictaturii comuniste, iar apoi a fost reglementat din nou prin Constituţia din anul 1991 şi prin Legea de organizare judecătorească din nr. 92/1992, ca un organism menit să se interpună între puterea judecătorească, pe de o parte, şi puterea legislativă şi îndeosebi cea executivă, pe de altă parte. De‑abia prin Constituţia revizuită din anul 2003 s‑a întărit rolul şi poziţia CSM, ca garant al independenţei justiţiei, iar Legea nr. 317/2004 a concretizat atribuţiile acestui organism, fiind preluate numeroase atribuţii care înainte aparţineau ministrului/Ministerului justiţiei. Aşa cum am mai arătat, legea iniţială nu a rezistat prea mult, iar în anul 2005 ministrul justiţiei, de‑abia numit, a iniţiat o serie de modificări care au avut drept principală consecinţă diminuarea atribuţiilor Plenului CSM fie în favoarea puterii executive (ministrului justiţiei), fie în favoarea secţiilor consiliului, unde influenţa executivului se poate manifesta mai uşor. Au fost modificate şi alte aspecte, cu acelaşi scop, dar fiindcă ne‑am ocupat de ele nu mai este cazul să revenim [8]. Totuşi, o aplicare a acestor dispoziţii timp de aproape zece ani reflectă faptul că unele reglementări trebuie reevaluate:

‑ Constituţia prevăzând că rolul CSM este de a fi garantul independenţei justiţiei care, aşa cum dispune art. 126 alin. (1), se realizează numai prin instanţele judecătoreşti, stabileşte totuşi atribuţii şi în legătură cu procurorii. Ar trebui organizate două organisme distincte, ca în Franţa [9], sau cel puţin folosită o altă formulare care să reflecte realitatea, de exemplu să se prevadă că CSM este garantul independenţei justiţiei şi a parchetelor. S‑ar evita în acest fel confuziile la care ne‑am referit mai sus;

‑  în urma revizuirii Constituţiei în anul 2003, s‑a prevăzut ca din CSM să facă parte şi personalităţi ale vieţii civile, din afara magistraturii, în număr de două, care însă nu participă şi la lucrările din secţii, unde se desfăşoară activităţi foarte importante. În acest fel, dialogul cu societatea civilă şi chiar controlul acesteia asupra activităţii CSM sunt iluzorii. Soluţia trebuie regândită desigur, sporit numărul reprezentanţilor şi îndepărtată limitarea participării lor numai la lucrările Plenului;

‑ Legea nr. 317/2004 prevedea iniţial cerinţa pentru candidaţii judecători şi procurori să aibă "o vechime de cel puţin 6 ani în funcţia de magistrat". În anul 2005 s‑a abrogat această cerinţă şi deci nu mai este nevoie decât să fii definitiv, în timp ce pentru reprezentanţii societăţii civile se cere o vechime de cel puţin 7 ani în activitatea juridică (iniţial textul se referea la 18 ani), iar pentru secretarul general al CSM şi pentru inspectorii judiciari se prevede o vechime de cel puţin 8 ani în magistratură [art. 19 alin. (2) lit. a), art. 61 alin. (2) şi art. 70 alin. (1) din Legea nr. 317/2004]. Mai mult, aceeaşi lege [art. 19 alin. (2) lit. a) şi b)] pretinde ca reprezentanţii societăţii civile să fie specialişti în domeniul dreptului şi să se bucure de înaltă reputaţie profesională şi morală. Este firesc oare ca pentru judecătorii şi procurorii membri în CSM să nu existe nicio cerinţă, nici de vechime şi nici de calitate a pregătirii? Ni se pare că nu şi poate că lipsa unor asemenea cerinţe a determinat şi anumite derapaje după anul 2005 în activitatea CSM, dintre care unele mai flagrante tocmai în ultima vreme, când era nevoie de echilibru şi nepărtinire şi în orice caz de neimplicare politică.

Să luam câteva exemple:

‑ în condiţiile în care, potrivit art. 124 alin. (1) teza întâi din Constituţia din anul 1991, "judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, potrivit legii", nu putea CSM să decidă, nici chiar în condiţiile Legii nr. 92/1992, că pentru procurorii definitivi care trec judecători este suficientă hotărârea Plenului CSM. Problema se pune desigur la fel şi în prezent deoarece art. 125 alin. (1) din Constituţia revizuită în anul 2003 prevede aceeaşi soluţie. Nici Legea nr. 303/2004 şi nici Legea nr. 317/2004 nu permit o altă interpretare, ce contravine Constituţiei. De altfel, CSM, prin art. 23 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 193/2006, dispune că, în cazul în care s‑a admis cererea de numire a judecătorului în funcţia de procuror sau a procurorului în funcţia de judecător, Plenul CSM propune Preşedintelui României eliberarea din funcţia de judecător şi numirea ca procuror sau, după caz, eliberarea din funcţia de procuror şi numirea ca judecător. Nu pot exista două categorii de judecători definitivi şi inamovibili, una cu decret de numire de către Preşedinte şi una cu hotărâre de numire din partea CSM;

‑ în legătură cu avizarea propunerii ministrului justiţiei de numire a procurorilor în funcţii de conducere la nivel naţional, potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006, deci după modificarea din anul 2005, nu conţinea nicio dispoziţie  deoarece art. 33 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 [în prezent art. 32 alin. (2)] stabilea că în cazul în care legea nu prevede un termen pentru emiterea avizelor de către CSM, acestea se emit în 30 de zile de la sesizare, dar depăşirea termenului nu afectează valabilitatea actului. Totuşi, posibil din dorinţa de a urgenta emiterea avizului, prin Hotărârea nr. 355/26 mai 2011, s‑a introdus în Regulament art. 211 care prevedea la alin. (3)  că în termen de 15 zile de la depunerea propunerii ministrului se întocmeşte un referat. Brusc, la 10 iulie 2012, prin Hotărârea nr. 610/2012, art. 211 alin. (3), se modifică şi se dublează termenul, dar se introduce şi un alin. (5) în care se precizează că "propunerea ministrului justiţiei nu poate fi înaintată înainte de emiterea avizului Consiliului Superior al Magistraturii". Întâmplător sau nu, această ultimă modificare se produce în momentul în care în România exista o criză politică, de care desigur CSM trebuia să se distanţeze. A făcut‑o oare sau, dimpotrivă, s‑a implicat politic şi prin alte manifestări de o anumită parte a eşichierului politic. Ele au fost reţinute şi de jurişti şi de opinia publică, dar asupra lor îmi este şi jenă să mă opresc, considerându‑le nedemne de un organism atât de important. Dincolo de acest aspect, care a trezit oricum nedumeriri, rămâne problema dacă printr‑o hotărâre CSM se poate adăuga la lege, în condiţiile în care art. 32 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 317/2004 stabileşte că dacă legea prevede consultarea sau avizul CSM, punctul de vedere emis de acesta nu este obligatoriu [10];

‑ tot în plină criză politică, un procuror, membru al CSM, a fost suspendat pentru că ar fi fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa, lansându‑se şi ideea unui "complot"  cu un anumit grup politic pentru desemnarea procurorilor cu funcţii de conducere la nivel naţional, fiind pomenit şi numele premierului. Nu discut pe fond problema, dar este de lămurit cât poate dura o suspendare, mai ales în cazul unui membru CSM care are un mandat limitat, dacă urmărirea penală se tergiversează? Nu există posibilitatea exercitării unui abuz când acţiunea penală este pusă în mişcare şi prin ordonanţă, nu numai prin rechizitoriu? Nu ar fi mai potrivit, ca în cazul membrilor CSM să nu se aplice tale qualedispoziţiile art. 62 din Legea nr. 303/2004 şi suspendarea să nu se producă de drept, ci Consiliul să aibă posibilitatea să aprecieze gravitatea învinuirilor? Asta desigur dacă CSM doreşte să asigure şi independenţa membrilor săi;

‑ CSM, prin Secţia pentru judecători, s‑a pus într‑o situaţie delicată, încuviinţând o percheziţie a unui judecător de la instanţa supremă care se bucura de imunitate; iar apoi şi Plenul s‑a pus în aceeaşi situaţie, decizând că Protocolul adiţional nr. 6 al Acordului general privind privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei, ca şi Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, nu‑şi găsesc aplicare la speţa respectivă, soluţie contrazisă de Decizia CEDO din 29.11.2011, care a ridicat imunitatea judecătoarei, dar după ce a reţinut că percheziţia încuviinţată de CSM a violat imunitatea şi că ridicarea imunităţii nu are efect retroactiv;

‑ nu este admisibil ca membrii CSM, indiferent de poziţia pe care au ocupat‑o sau o ocupă, să se pronunţe în legătură cu aspecte ce ţin de procese aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, fie că este vorba de aplicarea prescripţiei sau de justificarea unei soluţii ori de tehnicile de apărare folosite de avocaţi. Dacă CSM are rolul de a garanta independenţa justiţiei, cred că membrii săi trebuie să fie ‑ dacă se poate spune aşa - cei mai independenţi şi cei mai imparţiali, la care echilibrul, moderaţia şi seninătatea să se manifeste în şi mai mare măsură decât la judecătorii şi procurorii pe care îi apără sau trebuie să‑i apere de orice imixtiune. Am constatat însă că, în loc să se manifeste ca un organism unic, membrii săi, individual sau pe grupuri, fac declaraţii şi propuneri, inclusiv către Comisia Europeană, ceea ce nu poate decât să slăbească forţa Consiliului;

‑ principalul reproş pe care‑l aduc public CSM se referă, însă la insuficienta implicare în legătură cu pregătirea intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă. Dintr‑un obiectiv prioritar al CSM a devenit o problemă diversă, dându‑se întâietate unor probleme care, uneori, sunt periferice. Cel puţin asta înţeleg şi din demisia unui reprezentant al societăţii civile în CSM. În loc să se plângă de observaţiile şi criticile care i se aduc, chiar nemeritat uneori, va trebui să‑şi concentreze eforturile pentru înfăptuirea unei reforme în justiţie. Şi în orice caz, toţi judecătorii şi procurorii, după ultimele experienţe, cel puţin până la modificarea cerinţelor pentru cei care doresc să candideze în CSM, este de dorit să fie mai atenţi la adunările generale în care analizează şi votează candidaţii şi programele lor. Nu întotdeauna aparenţele corespund şi realităţii. Misiunea CSM este prea importantă pentru a trata cu superficialitate alegerea membrilor săi.

 

5. Rolul Curţii Constituţionale. Am fost judecător al primei Curţi Constituţionale în perioada 1992‑1998, ales de către Senatul României la propunerea PSD. Nu am fost membru de partid şi în activitatea mea de judecător nu s‑a resimţit vreo simpatie politică. La terminarea mandatului am mulţumit în scris Senatului României pentru încredere şi am sugerat ca şi în continuare să nu facă numiri politice. Deciziile de speţă şi deciziile de interpretare, toate publicate, stau mărturie pentru activitatea desfăşurată. Nu‑mi este ruşine de activitatea mea. În ultimii ani am constatat, însă o degradare treptată a calităţii actului de justiţie constituţională şi, alături şi de alţi foşti judecători [11], am semnalat greşeli grave, dar în legătură cu Procedura civilă [12]. Evenimentele recente demonstrează însă că niciodată la Curtea Constituţională nu au fost atâtea bâlbâieli, explicaţii şi soluţii discutabile, care au lăsat o impresie puternică de lipsă de profesionalism şi de imparţialitate, un sentiment de subordonare politică fără limite. Şi voi arăta de îndată de ce cred că există aceste reacţii negative.

Înainte doresc însă să spun că nu iritarea la adresa criticilor, de foarte multe ori justificate, că nu plângerile la forurile europene pentru presupusele presiuni şi postările pe bloguri vor îmbunătăţi activitatea Curţii, ci un studiu atent al Constituţiei şi al legilor, al propriei jurisprudenţe şi al dreptului comparat sunt de natură să repare o imagine care, din nefericire, nu se raportează la judecători în parte, ci la organism ca atare. De unde această teamă de critici şi ameninţări în condiţiile în care Constituţia şi Legea nr. 47/1992 prevăd că judecătorii sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia, iar legea stabileşte fără echivoc că judecătorii nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate în adoptarea soluţiilor?

Poate, să fie de vină cei care au făcut numirile, să nu fi observat cu stricteţe condiţiile stabilite de Constituţie şi de lege? Spre deosebire de membrii CSM, unde legea este mai largă în privinţa condiţiilor, în cazul judecătorilor Curţii Constituţionale condiţiile sunt foarte clar stabilite: pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională, vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. La fel de exacte sunt textele şi în legătură cu incompatibilităţile, prevăzându‑se că funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior.

Sigur, nici Constituţia şi nici Legea nr. 47/1992 nu definesc ce înseamnă „înaltă competenţă profesională", „activitate juridică" sau „învăţământ juridic superior". Doctrina a încercat timid să ofere unele criterii [13] sau alteori chiar Constituţia oferă un sprijin în clarificarea condiţiilor. De exemplu, art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) stabilind incompatibilităţile pentru judecători şi procurori le îngăduie să îndeplinească „funcţii didactice din învăţământul superior", deci orice profil sau specializare, în timp ce în cazul judecătorilor constituţionali art. 143 şi art. 144 vorbesc de „învăţământul juridic superior" în care, ni se pare nouă, s‑ar încadra numai facultăţile de drept, nu şi predarea unei discipline juridice la un alt profil decât cel juridic, cum ar fi agronomia.

Poate, pe viitor, cei îndreptăţiţi vor fi mai atenţi la aceste cerinţe sau vor găsi şi alte criterii de numire, care să asigure într‑adevăr competenţă, independenţă şi imparţialitate.  Nu credem, însă că numirea numai a unor magistraţi de profesie ar fi soluţia cea mai potrivită, fiind necesară şi o componentă ştiinţifică puternică.

Să ne referim, însă pe scurt la unele din procedeele şi soluţiile recente ale Curţii Constituţionale în legătură cu referendumul:

a) preschimbarea repetată a termenelor demonstrează lipsa de înţelegere a complexităţii cauzei şi a perspectivei de rezolvare corectă: la 2 august 2012 se fixează termen pentru 12 septembrie, iar a doua zi, la 3 august 2012, pentru asigurarea soluţionării cu celeritate, din oficiu, se preschimbă termenul pentru 31 august. Aceeaşi celeritate nu exista şi cu o zi înainte? A doua preschimbare se face la solicitarea preşedintelui ales - nu se spune cum a fost formulată, în scris sau prin media? - tot pentru soluţionarea cu celeritate şi se fixează termen la 21 august 2012. Nu rezultă de nicăieri că judecătorii Curţii au fost preocupaţi să examineze şi dacă, prin aceste preschimbări de termene, autorităţile solicitate chiar de către Curtea Constituţională au timpul necesar să pregătească materialele de răspuns [14];

b)  procedeul de a completa Hotărârea nr. 3 din 2 august 2012 (publicată în M. Of. nr. 546 din 3 august 2012) nu este prevăzut nici în Legea nr. 47/1992 şi nici în Regulamentul de organizare şi funcţionare al Curţii Constituţionale. Potrivit art. 14 din lege, ar fi trebuit să se recurgă, dacă „manevra" era admisibilă, la procedura cea mai apropiată prevăzută de Codul de procedură civilă, respectiv la instituţia îndreptării erorii materiale stabilită de art. 281 C. pr. civ. Plenul Curţii Constituţionale trebuia convocat şi cu votul prevăzut de art. 47 din Lege - majoritate de 2/3 cât se cere în această materie, deoarece orice incident trebuie rezolvat în aceeaşi compunere - trebuia să se pronunţe asupra cererii, iar soluţia să se înscrie în condica şedinţelor [(art. 51 alin. (2)]. Fără convocarea sau consultarea tuturor judecătorilor - rezultă din opinia separată la Hotărârea nr. 6/2012 ‑, Curtea trimite la Monitorul Oficial o rectificare, nr. 3/2012 (publicată în nr. 556 din 7 august 2012), cu următorul conţinut: „în speţă sunt însă aplicabile dispoziţiile legale ale art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 370/2004 privind alegerea Preşedintelui României şi cele ale art. 17 alin. (2) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului". Adresa - spune ulterior preşedintele Curţii - este semnată de „judecătorul de serviciu", instituţie care nu a fost şi nu este reglementată în jurisdicţia constituţională. Mai mult, prin pct. 4.2. din  Hotărârea nr. 6/2012, Curtea caută să inducă în eroare, motivând că rectificarea privea doar temeiul legal al actualizării solicitate, respectiv art. 17 alin. (2) din Legea nr. 3/2000.

În afară de faptul că, procedural, Curtea a greşit, soluţia şi pe fond este eronată. Într‑adevăr, art. 17 alin. (2) dispune că reactualizarea listelor electorale permanente se face de către primari, potrivit Legii nr. 68/1992, respectiv ale Legii nr. 7/1991 (modificate între timp); în termen de cel mult 5 zile de la data stabilirii zilei referendumului. Foarte important de reţinut este că art. 17 se află în capitolul IV din Legea nr. 3/2000, intitulat „Dispoziţii comune pentru desfăşurarea referendumului" şi deci se aplică atât referendumului naţional în cele 3 forme (privind revizuirea Constituţiei, privind demiterea Preşedintelui şi cel cu privire la probleme de interes naţional), cât şi referendumului local. Rezultă cu claritate că la nici unul dintre referendumuri Legea nr. 3/2000 nu se completează cu Legea nr. 370/2004 privind alegerea Preşedintelui României, aşa cum greşit a decis Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi. Că este aşa rezultă şi din Hotărârea Biroului Electoral Central nr. 34H din 28 iulie 2012 (M. Of. nr. 531 din 31 iulie 2012) care precizează că Legea nr. 3/2000 se completează, în măsura în care nu dispune altfel, cu Legea nr. 35/2008 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerile locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 21/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali, hotărâre care a fost, de asemenea, ignorată de către Curtea Constituţională. În sfârşit, recurgând în hotărârea de validare la motivarea pe baza Legii nr. 370/2004, Curtea şi‑a ignorat şi propria hotărâre, respectiv Hotărârea nr. 4 din 14 august 2012 pct. 2, prin care a statuat, cu majoritate de voturi, astfel cum rezultă şi din opinia separată: „completarea operată de către judecătorul raportor nu influenţează şi nu poate influenţa hotărârea pe care Curtea Constituţională o va adopta conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 47/1992".

Interesant este că această hotărâre la care se referă opinia separată, nu a fost publicată în Monitorul Oficial, deşi art. 11 alin. (3) nu prevede vreo excepţie. Este adevărat că în preambul se arată că Plenul s‑a întrunit în temeiul art. 50‑51 din Legea nr. 47/1992, dar nici aceste texte nu exclud publicarea. Hotărârea este semnată de toţi cei 9 judecători şi de prim‑magistratul asistent, deci nu este socotită de natură administrativă, ci jurisdicţională. Ea, potrivit art. 51 alin. (2), trebuia trecută în condica şedinţelor de judecată, dar trebuia şi publicată. Rezerva de a o publica este dată, probabil, de greşeala  elementară dar foarte mare, cuprinsă la pct. 1: „Hotărârea nr. 3 din 2 august 2012 a fost dată în materia soluţionării contestaţiilor în legătură cu procedura referendumului şi nu în materia valabilităţii referendumului, asupra căreia Curtea urmează a se pronunţa în baza art. 47  alin. (1) din Legea nr. 47/1992".

După cum se ştie, art. 146 lit. i) din Constituţie şi art. 46‑47 din Legea nr. 47/1992 stabilesc pentru Curtea Constituţională atribuţia de a veghea la procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi a confirma rezultatele acestuia. Este vorba de o singură atribuţie care în final are, desigur, obiectivul de a stabili valabilitatea sau nevalabilitatea referendumului. Pentru această atribuţie Plenului i se cere să decidă cu o majoritate de 2/3. Dar, deşi art. 47 alin. (1) se referă la valabilitatea referendumului, este evident că aceeaşi majoritate se cere şi pentru toate incidentele privind referendumul. Contestaţiile vizează tocmai stabilirea valabilităţii referendumului şi validarea lui, astfel cum reţine chiar Curtea Constituţională prin pct. 4 alin. (1) din Hotărârea nr. 3/2012. Or, în aceste condiţii, este clar că hotărârea a fost pronunţată pentru a acoperi o gafă şi o hotărâre nelegală, luată cu un număr necorespunzător de judecători, în legătură cu „rectificarea", care până la urmă a determinat soluţia pe fond în legătură cu validarea referendumului.

Faptul că preschimbarea termenelor, ca şi această „rectificare" originală au fost făcute la iniţiativa preşedintelui ales transmisă prin media, au pus Curtea Constituţională într‑o lumină atât de proastă, cum nu a mai fost vreodată. Şi în aceste condiţii să ceri şi sprijinul extern ni se pare de‑a dreptul înjositor;

c) în motivarea respingerii contestaţiilor formulate, în legătură cu cvorumul şi cu boicotarea prezenţei la vot, Curtea Constituţională nu răspunde unui argument foarte important (invocat şi reţinut la pct. 3 din Hotărârea nr. 3/2012), respectiv încălcarea art. 57 din Constituţie care prevede că exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale trebuie făcută cu bună‑credinţă. Adică stabileşti un cvorum pentru a asigura legitimitatea rezultatului referendumului, dar nu te interesează, din aceeaşi perspectivă, şi prezentarea la referendum? Sigur, nimeni nu este obligat să se prezinte la vot, dar să îndemni sistematic cetăţenii să nu voteze pentru a nu se realiza cvorumul nu ni se pare a fi nici în spiritul Constituţiei şi nici democratic, or Curtea Constituţională dimpotrivă, încurajează un astfel de comportament. De altfel, Curtea nu a avut în vedere nici recomandarea Comisiei de la Veneţia de a nu se stabili cvorum la referendum, dar a reţinut o altă recomandare, ca legislaţia electorală să fie stabilă, ceea ce desigur este corect.

În sfârşit, este de menţionat în legătură cu acest aspect, că în hotărâre nu se aduce niciun argument de drept comparat în legătură cu necesitatea cvorumului, dar pe scările şi culoarele Curţii preşedintele acesteia oferea jurnaliştilor cu nonşalanţă exemple de foarte multe ţări în care există cvorum, fără însă să precizeze că, de regulă, era vorba de alte tipuri de referendum;

d) ultima observaţie vizează faptul că în activitatea ei - şi nu este o premieră - Curtea Constituţională nu‑şi respectă propria jurisprudenţă. În Regulamentul iniţial, din anul 1992, exista un text [art. 26 alin. (2)] ce obliga completul de 3 sau 5 judecători care dorea să se îndepărteze de interpretarea juridică a Plenului sau dintr‑o decizie definitivă a unui complet, să se adreseze Plenului şi interpretarea dată cu votul majorităţii judecătorilor era obligatorie pentru toţi judecătorii. Sigur, în momentul în care toate atribuţiile au fost trecute Plenului, textul a dispărut din Regulament, dar aceasta nu înseamnă că în prezent Curtea este îndreptăţită să se îndepărteze de la jurisprudenţa sa şi să pronunţe hotărâri contradictorii, fără să arate de ce a considerat necesară schimbarea. Or, şi de această dată, fără nicio explicaţie, Curtea nu şi‑a respectat jurisprudenţa în legătură cu înscrierea pe liste suplimentare a cetăţenilor români care‑şi exercită dreptul de vot în străinătate (Hotărârea nr. 4 din 23 mai 2007, publicată în M. Of. nr. 389 din 8 iunie 2007), ceea ce pe fond, împreună cu alte aprecieri eronate privind numărul persoanelor ce trebuiau înscrise pe liste şi asupra cărora nu doresc eu să mă opresc, au dus la invalidarea referendumului, soluţie greu de acceptat chiar de simplii cetăţeni, care nu au sesizat poate "subtilităţile" juridice, ci cunosc doar numărul de voturi şi că atât Biroul Electoral Central, cât şi Curtea Constituţională au reţinut că referendumul s‑a desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege (pct. II.3 din Hotărârea nr. 6/2012).

 

* * *

Este imperios nevoie ca judecătorii, chiar şi cei constituţionali, să fie independenţi şi imparţiali, iar procurorii să se bucure de independenţa stabilită în condiţiile legii şi de imparţialitate. Dar, aşa cum spunea un mare procedurist francez, independenţa este înainte de toate o problemă de caracter; istoria demonstrează că oricare ar fi textele, oamenii de caracter au păstrat intactă independenţa lor, în ciuda ameninţărilor şi solicitărilor [15]. În acelaşi timp, pentru a nu fi dependent şi supus, inclusiv greşelii, este nevoie de cunoaştere, de cunoaş­terea aprofundată a Constituţiei şi a legilor.


[1] A se vedea, pe larg, M. Constantinescu, V.M. Ciobanu, Obstrucţionarea justiţiei, în PR nr. 2/2003, pp. 179‑190.
[2] Vezi V.M. Ciobanu, Câteva reflecţii cu privire la reforma justiţiei civile în România, în Dreptul nr. 2/2006, pp. 33‑36; V.M. Ciobanu, în Constituţia României. Comentariu pe articole (coordonatori I. Muraru, E.S. Tănăsescu), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 1217‑1225, 1234‑1236.
[3] A se vedea, cu privire la natura juridică a Curţii Constituţionale, I. Muraru, în Constituţia României..., cit. supra, pp. 1374‑1378.
[4] A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, pp. 64‑66 şi în Constituţia României..., cit. supra, pp. 1253‑1254.
[5] Hotărârea din 26 aprilie 2007, Cauza Dumitru Popescu/c/România, în CJ nr. 6/2007, p. 50.
[6] Vezi, cu privire la prescripţie, şi Hotărârea din 24 aprilie 2008, Cauza Vişan/c/România, M. Nicolae,Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 85‑87 şi V.M. Ciobanu,Independenţa judecătorului şi principiul legalităţii în procesul civil, în RRDP nr. 1/2010, pp. 48‑49, nota 20 (autorul se referă şi la Hotărârea din 22 decembrie 2004, în Cauza Androne/c/România, în materie de revizuire).
[7] A se vedea V.M. Ciobanu, Implicaţii ale intrării separate în vigoare a Noului Cod civil şi a Noului Cod de procedură civilă. Este nevoie ca acesta din urmă să intre în vigoare?, în RRDJ nr. 2/2012, pp. 23‑24.
[8] A se vedea pe larg V.M. Ciobanu, op. cit., în Dreptul nr. 2/2006, pp. 25‑30.
[9] Vezi C. Furtună, Puterea judecătorească. Consiliul Superior al Magistraturii, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1998, pp. 29‑30.
[10] A se vedea şi I. Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 461.
[11] Vezi I. Muraru, Există un garant al supremaţiei Constituţiei României?, în RRDP nr. 1/2011, pp. 130‑155.
[12] V. M. Ciobanu, Curtea Constituţională - garant al supremaţiei Constituţiei, putere legiuitoare sau expert parlamentar, în RRDP nr. 3/2009, pp. 72‑95.
[13] I. Muraru, în Constituţia României..., cit. supra, pp. 1382‑1383.
[14] A se vedea pct. 3 din Hotărârea nr. 6 din 21 august 2012, publicată în M. Of., p. I, nr. 616 din 27 august 2012.
[15] R. Perrot, Institutions judiciaires, 4ème édition, Ed. Montchrestien, Paris, 1992, p. 329.

 


Prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU

Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti