Noutati / Stiri

24 Ianuarie 2013

Despre practica neunitară. Să ne inspirăm de la vecinii noştri din vest

 

I. Sistemul judiciar român, privit macro-social, este sistemul „public" cel mai bine evoluat dintre toate celelalte sisteme din societatea română (educaţional, medical, de ordine publică, administrativ central sau local, etc.), este suficient de performant, democratic şi deschis societăţii civile. În nici un alt domeniu nu se regăsesc în asemenea măsură ca la noi calitatea muncii, proactivitatea socială ridicată, efervescenţa schimbării în bine.

Atunci când discutăm despre vulnerabilităţile sau slăbiciunile lui în general, judecătorii identifică mai degrabă cauze extrinseci decât acelea generate de mecanismele proprii. Este indubitabil că numărul ridicat de cauze, dotările materiale şubrede şi instabile în majoritatea sediilor de instanţe şi presiunile la care este expus sistemul din partea exponenţilor autohtoni ai politicii, afectează într-o anumită măsură stabilitatea activităţii sistemului prin limitările sau involuţiile pe care le presupun. Acestea ar fi principalele cauze pe care judecătorii le identifică an de an la redactarea chestionarului privind starea justiţiei.

Alături de aceste certe constatări, se mai impune a discuta un aspect care afectează sistemul juridic din interior. În acelaşi timp, nu acest sistem este culpabil şi nici nu este în măsură, în opinia mea, de a rezolva problema respectivă, şi anume problema practicii neunitare.

 

II. Două argumente pentru care practica neunitară generează vulnerabilitate a sistemului:

Instanţele nu funcţionează în virtutea unui scop autotelic, prin sine şi pentru sine însele. „Instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a celorlalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii." Prin urmare, înfăptuirea justiţiei se realizează exclusiv ca bun public, iar nu pentru un scop propriu ei sau membrilor săi.
Cetăţenii, justiţiabilii - în sensul bun al termenului - vor percepe practica neunitară, pronunţarea unor hotărâri contrare în acelaşi caz/cazuri identice, drept cazuri în care judecătorii au fost „influenţaţi". Nivelul mediu al justiţiabilului nu va putea niciodată să înţeleagă sintagma „practică neunitară". Cea mai puternică decredibilizare a noastră constă în aprecierea de către cetăţeni a sistemului juridic ca sistem fără norme, fără precepte, fără reguli de conduită, situat în afara unui standard, în care aproape orice este posibil. În prezenţa unei asemenea percepţii, a cărei realităţi trebuie să o recunoaştem şi acceptăm, nu mai putem avea o voce puternică. „Neseriozitatea" noastră are un efect foarte periculos, şi anume ne aneantizează vocea în societate.

Revenind asupra practicii neunitare, este probabil, în primul rând, ca această postură în care ne aflăm din cauza practicii neunitare 1.) să fie una dorită, iar în al doilea rând, ceea ce este cu adevărat important, 2.) să existe o soluţie, dar nu în mâinile sistemului nostru.

 

III. Magistraţii nu sunt deloc sau sunt în măsură foarte mică reprezentaţi în legislativ, în schimb avocaţii şi în general diferitele grupuri de interese sau grupuri sociale au o bună reprezentare. Dacă problema aceasta de sistem, a practicii neunitare, ar fi şi pentru aceştia o problemă, atunci s-ar fi luat anumite măsuri, la nivel teoretic cel puţin discutând. În fapt, un avocat sau orice altă persoană care ar avea într-adevăr de aşteptat o soluţie serioasă în justiţie, preferă mai degrabă un sistem în care practica neunitară are un rol hotărâtor, deoarece se poate aştepta la soluţia dorită în orice stare probatorie a dosarului. De aceea, în media şi filmografia euro-americană, mai ales în acelea în care apar frânturi despre sistemul juridic, se prezintă situaţii în care avocatul insistă cu întrebări asupra martorilor, se fac cercetări amănunţite pe tărâmul expertizelor judiciare sau al înscrisurilor. Apărătorul părţii ştie că numai în acest fel poate apăra clientul său, respectiv făcând proba că în cauză nu se întrunesc anumite elemente, şi se insistă, la amănunt, chiar exagerat, pe fiecare aspect probator. În sistemul nostru, aceste diligenţe pot să nu conteze în fapt foarte mult, pentru că practica neunitară poate justifica soluţii diferite pe aceeaşi stare de fapt. Prin urmare, se ajunge ca în instanţele noastre apărătorii părţilor să nu fie mai deloc diligenţi în administrarea probatoriului, iar cazul de soluţionat să nu fie analizat în fond, ceea ce e mai grav. Toate acestea, din cauza viziunii care a stat la baza configurării sistemului nostru de drept. Adică, pe de o parte, în „occident", ca regulă, se ştie că dacă sunt anumite circumstanţe ale unei cauze, soluţia este cunoscută, şi rămâne părţilor prin avocaţi să poarte o luptă pe teren probator, care ajută în final şi judecătorul, dar mai ales societatea, iar la „noi" practica neunitară înlătură interesul primordial pentru probe şi consistenţa acestora, permiţând mai multe soluţii. Aceasta este volatilitatea dreptului român şi temeiul pentru critica cu accente de superioritate din partea reprezentanţilor statelor din centrul Europei - încă nu avem o ordine în drept, domeniu cu măsură supus ordinii. Este posibil ca acest lucru să fie voit de către cei care pot influenţa legislativ şi doresc a specula coeziunea practicii.

 

IV. În ceea ce priveşte o soluţie a acestei probleme, ea există, şi nu ar foarte complicată. De asemenea, nu ar presupune să inventăm o instituţie juridică paleativă, ci doar să preluăm dintr-un sistem de drept vecin această rezolvare. Astfel, în sistemul de drept maghiar, există o instanţă, numită Legfelsőbb Bíróság, care poate fi sesizată pentru asigurarea unităţii jurisprudenţei, sesizare ce se poate efectua de părţi. În cauza C‑210/06, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Szegedi Ítélőtábla (Ungaria) prin hotărârea de Mare Cameră a Curţii Europene de Justiţie din 16 decembrie 2008. În aceasta se reţine, citez: „Din decizia de trimitere reiese că această întrebare este formulată prin prisma faptului, menţionat la punctele 30 şi 31 din prezenta hotărâre, că, deşi dreptul maghiar prevede că deciziile pronunţate în apel de această instanţă pot face obiectul unui recurs extraordinar, şi anume a unui recurs la Legfelsőbb Bíróság, obiectivul acestui recurs constând în asigurarea unităţii jurisprudenţei, posibilităţile de a introduce un asemenea recurs sunt limitate, în special prin condiţia de admisibilitate a motivelor constând în obligaţia de a invoca o încălcare a legii, precum şi prin prisma faptului, de asemenea menţionat în decizia de trimitere, că, potrivit dreptului maghiar, recursul nu are în principiu efect suspensiv în privinţa executării deciziei pronunţate în apel."

 

V. Prin urmare, rezolvăm problema practicii neunitare, dacă într-adevăr se doreşte lucrul acesta, numai în felul în care vecinii unguri au reuşit, şi anume „privatizând" dreptul de acces la Înalta Curte, în mod similar, care se pronunţă asupra practicii neunitare, permiţând ca sesizarea să fie făcută de justiţiabili, singurii care au un interes real de a fi analizată problema lor de drept şi tratată egal cu acelea din alte cazuri (cu numărul aferent de judecători, având în vedere noile cereri care se pot formula timp de 2-3 ani, însă deja acestea sunt modalităţi de punere în aplicare care se pot analiza la momentul implementării).

 

Dorinel ZOICAN
Articol preluat Juridice.ro