Noutati / Stiri

30 Ianuarie 2013

Dreptul la apărare în cadrul mandatului european de arestare, o elegantă platitudine?

 

Cauza Radu C-396/11


Cel mai adesea, CJUE tine cont de concluziile avocatului general si le urmeaza indeaproape. In speta de fata, Curtea adopta o hotarare care se distanteaza in anumite aspecte esentiale de la concluziile avocatului sau general si delimiteaza astfel intr-un mod transant sfera situatiilor in care incalcarea dreptului la aparare poate fi invocata ca si temei pentru refuzul de a preda o persoana condamnata sau banuita intr-un alt stat membru in cadrul mecanismului UE de cooperare judiciara.

 

Inca din vremea studentiei, la momentul in care Profesorul Michael Bogdan ne-a predat despre spatiul de libertate, securitate si justitie ca fiind intemeiat pe gradul ridicat de incredere care trebuie sa existe intre statele membre, m-am intrebat cum este posibil ca principiul recunoasterii reciproce sa fie aplicat pe acest spatiu in aceleasi mod in care este aplicat in domeniul comertului intracomunitar, stabilit in cadrul prevederilor din tratat referitoare la libertatile economice. Cum este posibil in absenta unei aproprieri a legislatiilor penale a diferitelor state membre? Gandul ma duce desigur la doctrina Cassis de Dijon adica la cauza in care principiul recunoasterii reciproce a fost instituit. Este desigur usor de inteles ca un lichior care contine mai putin alcool poate fi considerat echivalent si vandut pe piata unui alt stat membru atata timp cat consumatorul este informat corect. Este usor de inteles, de asemenea, ca indiferent daca un pachet de unt este paralelipipedic sau cubic sau piramidal, atata timp cat in final produsul continut poate fi folosit la prepararea tartinelor, acesta trebuie sa aiba acces la pietele celorlalte state membre in conditii egale de concurenta. Este mai greu de acceptat ca o persoana banuita sau condamnata conform unui sistem penal necunoscut, dar presupus ca fiind echivalent, trebuie predata fara nici un fel de rezerve. Argumentarea mea este una bazata pe dreptul constitutional al UE, dreptul penal nefiind punctul forte al acestui articol.

 

Raspunsul Curtii in aceasta cauza este redus la o singura chestiune, cea a dreptului de a fi audiat. Toate celelalte obiectii au fost demontate inainte de a atinge concluzia finala. Dreptul de a fi audiat, garantat de articolul 6 din CEDO si pe care instanta de trimitere il mentioneaza in intrebarile sale, este in prezent consacrat la articolele 47 si 48 din Carta. Obiectivul central al Deciziei-cadru 2002/584 este astfel cum reiese mai ales din articolul 1 alineatele (1) si (2), precum si din considerentele (5) si (7) ale acesteia inlocuirea sistemului multilateral de extradare intre statele membre cu un sistem de predare intre autoritatile judiciare a persoanelor condamnate sau banuite in scopul executarii sentintelor de condamnare sau a urmaririlor, acest din urma sistem fiind bazat pe principiul recunoasterii reciproce.

 

Va reamintesc care au fost intrebarile transmise de Curtea de Apel Constanta.

„1) Daca normele juridice continute de articolul 5 paragraful 1 [din CEDO] si articolul 6 [din Carta] combinat cu articolul 48 si articolul 52 din [aceasta], prin raportare si la articolul 5 paragrafele 3 si 4 si articolul 6 paragrafele 2 si 3 [din CEDO] constituie norme juridice primare [ale Uniunii] cuprinse in tratatele constitutive?

2) Actiunea autoritatii judiciare desemnate din statul de executare a unui mandat european de arestare, constand in privarea de libertate si predarea fortata, fara acceptul persoanei fata de care s‑a emis un mandat european de arestare (persoana solicitata a fi arestata si predata), constituie o ingerinta realizata de statul de executare in exercitiul dreptului (persoanei solicitate a fi arestata si predata) la libertate individuala, cuprins in dreptul Uniunii potrivit articolului 6 din TUE combinat cu articolul 5 paragraful 1 [din CEDO] si potrivit articolului 6 [din Carta] combinat cu articolul 48 si articolul 52 din [aceasta], prin raportare si la articolul 5 paragrafele 3 si 4 si articolul 6 paragrafele 2 si 3 [din CEDO]?

3) Daca ingerinta statului de executare a unui mandat european de arestare in exercitiul drepturilor si garantiilor cuprinse in articolul 5 paragraful 1 [din CEDO] si potrivit articolului 6 [din Carta] combinat cu articolul 48 si articolul 52 din [aceasta], prin raportare si la articolul 5 paragrafele 3 si 4 si articolul 6 paragrafele 2 si 3 [din CEDO], trebuie sa indeplineasca conditia necesitatii intr‑o societate democratica si pe cea a proportionalitatii acesteia cu scopul concret urmarit?

4) Daca autoritatea judiciara desemnata din statul de executare a unui mandat european de arestare poate respinge cererea de predare, fara a incalca obligatiile stabilite de tratatele constitutive si celelalte norme juridice [ale Uniunii], pentru motivul neindeplinirii cumulative a conditiilor necesare potrivit articolului 5 paragraful 1 [din CEDO] si articolului 6 [din Carta] combinat cu articolul 48 si articolul 52 din [aceasta], prin raportare si la articolul 5 paragrafele 3 si 4 si articolul 6 paragrafele 2 si 3 [din CEDO]?

5) Daca autoritatea judiciara desemnata din statul de executare a unui mandat european de arestare poate respinge cererea de predare, fara a incalca obligatiile stabilite de tratatele constitutive si celelalte norme juridice [ale Uniunii], pentru motivul netranspunerii, totale sau partiale, sau a transpunerii defectuoase (in sensul neindeplinirii conditiei reciprocitatii) [a Deciziei‑cadru 2002/584] de catre statul emitent al unui mandat european de arestare?

6) Daca normele juridice continute de articolul 5 paragraful 1 [din CEDO] si articolul 6 [din carta] combinat cu articolul 48 si articolul 52 din [aceasta], prin raportare si la articolul 5 paragrafele 3 si 4 si articolul 6 paragrafele 2 si 3 [din CEDO], la care se face trimitere in articolul 6 din TUE, intra in conflict cu dreptul intern al statului membru al Uniunii Europene - Romania, respectiv cu titlul III al Legii nr. 302/2004, precum si daca [Decizia‑cadru 2002/584] este corect transpusa prin aceste norme?"

 

Cu privire la admisibilitate

Intrebarea numarul cinci a fost declarata inadmisibila ca fiind ipotetica. In contrast, concluziile AG Sharpston indicasera ultima intrebarea numarul sase ca fiind inadmisibila. (Exact cum am aratat si eu intr-un articol mai vechi publicat pe JURIDICE.ro, intrebarea numarul sase asa cum e formulata se refera la compatibilitatea legii romane cu dreptul UE, chestiune care apartine de domeniul competentei exclusive a instantei de trimitere). A se vedea printre altele Hotararea din 27 ianuarie 2011, Vandoorne (C‑489/09, Rep., p. I‑225, punctul 25 si jurisprudenta citata.

Prin intermediul intrebarii numarul cinci, cea declarata inadmisibila de catre Curte, instanta nationala dorea sa afle daca un stat membru poate refuza executarea unui mandat european de arestare pentru motivul ca statul membru emitent nu a transpus sau nu a transpus corect decizia‑cadru. Solutia propusa de AG Sharpston a fost cea ca autoritatea judiciara desemnata din statul de executare a unui mandat european de arestare nu poate respinge cererea de predare, fara a incalca obligatiile stabilite de tratatele constitutive si celelalte norme juridice de drept al Uniunii, pe motivul ca statul emitent al mandatului european de arestare nu a transpus, total sau partial sau a transpus in mod defectuos decizia‑cadru.

Conform hotararii Curtii, insasi emiterea mandatelor europene de arestare in litigiu este suficienta pentru a demonstra ca, astfel cum guvernul german a confirmat in cadrul sedintei, Decizia‑cadru 2002/584 facuse intr‑adevar obiectul unei transpuneri de catre Germania la momentul emiterii acestor mandate de arestare. Cu aceasta succinta motivare, intrebarea numarul cinci este declarata ca fiind ipotetica si ca atare inadmisibila.

 

Cu privire la fond

In temeiul articolului 1 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, statele membre sunt, in principiu, obligate sa dea curs unui mandat european de arestare. Respectarea articolelor 47 si 48 din carta nu impune ca o autoritate judiciara a unui stat membru sa poata refuza executarea unui mandat european de arestare emis in scopul efectuarii urmaririi penale pentru motivul ca persoana cautata nu a fost audiata de autoritatile judiciare emitente inaintea emiterii acestui mandat de arestare. Legiuitorul european a asigurat respectarea dreptului de a fi audiat in statul membru de executare intr‑un mod care sa nu compromita eficacitatea mecanismului mandatului european de arestare.

 

Concluzie

Mandatul pune in aplicare principiul recunoasterii reciproce, care a fost considerat in Concluziile Consiliului European de la Tampere drept „piatra de temelie" a cooperarii judiciare. Obiectivul urmarit este stabilirea unui spatiu de libertate, securitate si justitie. Curtea are rolul de a pune in balanta principiul efectivitatii sistemului mandatului european de arestare si respectul datorat pentru dreptul la aparare al persoanei banuite sau condamnate. Din exprimarea adoptata de Curte, aceea ca "in principiu un mandat de arestare trebuie executat", reiese ca ar exista o anumita posibilitate de refuz dar aceasta este foarte restrictiv interpretata. Motive valide de refuz sunt prevazute de insasi Decizia cadru. Intrebarea esentiala este daca o decizie de neexecutare poate fi intemeiata direct pe obligatia de respectare a drepturilor fundamentale ale persoanei banuite/condamnate. Citez din concluziile AG Sharpston:

Articolul 1 alineatul (3) din decizia‑cadru precizeaza ca aceasta nu poate avea ca efect modificarea obligatiei de respectare a drepturilor fundamentale si a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 UE (devenit, dupa modificare, articolul 6 TUE). Prin urmare, in opinia noastra, obligatia de respectare a acestor drepturi impregneaza intreaga decizie‑cadru. Se subintelege ca aceste drepturi pot fi luate in considerare pentru a intemeia o decizie de neexecutare a mandatului. A interpreta articolul 1 alineatul (3) in alt mod ar risca sa il lipseasca de sens sau, in cel mai bun caz, sa il transforme intr‑o eleganta platitudine.

Din concluziile AG Sharpston, reiese in mod clar ca autoritatile judiciare ale unui stat membru de executare sunt obligate sa aiba in vedere drepturile fundamentale prevazute in conventie si in carta atunci cand analizeaza daca sa execute un mandat european de arestare. Aceasta obligatie nu este evidentiata in acelasi mod de catre prezenta hotarare a Curtii.

Decizia‑cadru 2002/584 nu poate avea ca efect modificarea obligatiei de respectare a drepturilor fundamentale si a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [UE], se stipuleaza la articolul alineatul (3). Curtea subliniaza ca articolul 3 al Deciziei-cadru, intitulat Motive de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare da expresie exacta cerintei exprimate de articolul 1 alineatul (3). Invocarea altor motive in afara celor explicit desemnate de catre Decizia-cadru nu poate furniza un temei valid pentru refuzul predarii, cel putin un astfel de motiv nu a fost indicat de catre Curte in jurisprudenta sa de pana acum.

Se poate observa, de asemenea, faptul ca analiza in cauza de fata se refera in mod explicit la dreptul de a fi audiat in statul membru emitent inainte de emiterea mandatului si explicatiile oferite sunt succinte. Cele cinci intrebari admise 1, 2, 3, 4 si 6 sunt integrate si comasate intr-un singur raspuns. Autoritatea judiciara de executare nu poate supune executarea unui mandat european de arestare decat conditiilor definite de articolele deciziei‑cadru mentionate. Validitatea actelor adoptate de institutiile, organele, oficiile sau agentiile Uniunii este o chestiune prejudiciala conform articolului 267 TFUE. Eu stau si ma intreb daca nu ar fi fost o idee buna ca una din intrebarile transmise sa fi avut obiect, tocmai validitatea articolelor referitoare la conditiile in care un refuz este executat, in mod particular a articolului 5. Nu ca rezultatul final ar fi fost diferit, dar motivarea Curtii ar fi fost probabil mai detailata si elementul de noutate ceva mai avansat. Insa este posibil sa ma insel.

In cauza C-303/05, Advocaten voor de Wereld VZW impotriva Leden van de Ministerraad, principiul legalitatii incriminarii si a pedepsei si principiul egalitatii si al nediscriminarii au constituit temei pentru analiza validitatii prevederilor articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru. Advocaten voor de Wereld sustinuse ca articolul 5 alineatul 2 din legea din 19 decembrie 2003, care transpune in dreptul intern belgian articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru, incalca principiul egalitatii si al nediscriminarii prin aceea ca, pentru faptele pedepsibile mentionate in aceasta ultima prevedere, in cazul executarii unui mandat european de arestare, se deroga de la cerinta dublei incriminari fara sa existe o justificare obiectiva si rationala, in timp ce aceasta cerinta este mentinuta pentru alte infractiuni. Examinarea intrebarilor adresate in cauza C-303/05, amintita mai sus, nu a relevat niciun element de natura sa afecteze validitatea deciziei‑cadru. Probabil ca acelasi raspuns ar fi fost acordat si in speta de fata referitor la articolul 5 al Deciziei-cadru, examinat in lumina principiilor exprimate de articolele 47 si 48 din Carta, insa totusi intrebarea ar fi trebuit adusa in atentia Curtii dupa parerea mea.

 

Emanuela MATEI
Articol preluat Juridice.ro