Noutati / Stiri

19 Februarie 2013

Despre traducerile hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului: paradoxul accesibilităţii

 

Jurisprudenţa CEDO - Curtea Europeană a Drepturilor Omului - ocupă un loc special în inima românilor: a fost instanţa supra-naţională care „a făcut dreptate". S-a creat un mit, e ameninţare permanentă pentru orice situaţie, însă CEDO suferă în aceeaşi măsură de necunoaştere: o dovedesc şi cifrele - „aproximativ 97% din cereri sunt respinse ca inadmisibile ori sunt radiate de pe rol, fără pronunţarea unei hotărâri"[1]. Aşadar, experienţele româneşti la CEDO sunt mai degrabă nefavorabile, iar mitul rezolvării la CEDO este.... un mit, interesat sau dezinteresat.

Accesul la jurisprudenţa CEDO nu este o problemă în sine: site-ul Curţii publică toate hotărârile pronunţate, precum şi deciziile. Toate acestea se publică în engleză şi franceză[2].

Paradoxul accesibilităţii este dublat de paradoxul diluării normelor juridice: nu numai că hotărârile nu sunt accesibile, în limba română, dar aceste întârzieri sau chiar lipsa traducerii contribuie la folclorizarea CEDO, la diluarea efectelor hotărârilor juridice pronunţate de instanţa europeană, deoarece nu există nici măcar certitudinea, constatată public de statul român, a momentului de la care hotărârea CEDO este obligatorie şi devine izvor de drept. Am exclus din acest peisaj toate celelalte entităţi care participă neoficial la traducerea jurisprudenţei CEDO sau faptul că profesioniştii (judecători, avocaţi) sunt atât de bine pregătiţi şi ţin ei înşişi cel puţin un repertoriu al hotărârilor pronunţate - pe materii, consecinţe etc. Evident - şi din nefericire, din această ecuaţie este eliminat cetăţeanul care are un acces iluzoriu la Monitorul Oficial, un acces virtual la jurisprudenţa CJUE (cel puţin după 2007 tradusă, în foarte mare parte în limba română) şi un acces folcloric la jurisprudenţa CEDO.

De aici încep comparaţiile, în urma cărora vom face şi o propunere referitoare la traducerea instituţionalizată a hotărârilor CEDO în România. Comparaţia cea mai apropiată este cu o altă instanţă europeană - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Diferenţele majore dintre cele două instanţe europene ne sunt subliniate de buget (şi consecinţa: CEDO nu traduce în limbile Consiliului Europei, în timp ce CJUE publică, de regulă, în ziua pronunţării traducerea în limbile oficiale); departamentul de documentare este aproape absent la CEDO, în timp ce CJUE oferă instrumente de căutare avansate (recent îmbunătăţite), prezentare sistematică a jurisprudenţei[3]; indexul alfabetic al materiilor[4]; comentarii din doctrină referitoare la hotărârile Curţii[5]; hotărârile din jurisprudenţa istorică disponibile în limbile statelor care au aderat în 2004[6]. Traducerea sistematică într-un departament specializat oferă avantajele unităţii de structură, stil etc.; traducerea realizată de fiecare stat membru (al Consiliului Europei) poate determina variaţii terminologice importante: toate acestea se reflectă şi ca urmare a rolului (din ce în ce mai) asumat al CJUE ca o curte constituţională europeană. În acelaşi timp, CEDO pare să fie o Curte care protejează interese private.

Limbile statelor membre sunt limbi oficiale ale Uniunii Europene[7] şi în procedura instanţei de la Luxemburg[8]. În cadrul Regulamentului de procedură al Curţii de Justiţie[9] titlul I (organizarea Curţii), capitolul 8 (regimul lingvistic), art. 36 - 42 reglementează regimul lingvistic la Curte. În cauza Cilfit s-a subliniat că: „[t]rebuie să se ţină seama de faptul că textele de drept comunitar sunt redactate în mai multe limbi şi că diversele versiuni lingvistice sunt toate autentice; astfel, o interpretare a unei prevederi de drept comunitar implică o comparare a versiunilor lingvistice.

De asemenea, trebuie să se observe că dreptul comunitar foloseşte o terminologie proprie, chiar şi atunci când există o concordanţă deplină a versiunilor lingvistice. În plus, trebuie subliniat că noţiunile juridice nu au în mod necesar acelaşi conţinut în dreptul comunitar şi în dreptul naţional al diferitelor state membre."[10]

Aşadar, chiar Curtea de Justiţie a subliniat importanţa traducerilor hotărârilor; la CEDO din motive istorice, de dezvoltare a acestei instanţe, statul are obligaţia de a pune în executare hotărârea, şi, în consecinţă, de a o traduce. Ca un deziderat, toate statele membre ale Consiliului Europei au obligaţia traducerii hotărârilor CEDO (în Spania chiar se traduc toate hotărârile şi deciziile CEDO), hotărâri care au forţă obligatorie în statele membre, constituind normă juridică aplicabilă (un izvor de drept) pentru toate instanţele judecătoreşti şi adminitrative ale statelor membre, precum şi pentru autorităţile publice[11].

România este unul din statele membre ale Consiliului Europei care, cu resurse limitate, încearcă să facă faţă solicitărilor de traducere a cauzelor şi a celor considerate importante (chiar dacă nu sunt împotriva României). Acest lucru se petrece prin activitatea constantă[12] a Serviciului de Coordonare Traduceri al Institutului European din România[13]; hotărârile sunt revizuite de Agentul guvernamental pentru CEDO, apoi publicate în Monitorul Oficial. Faţă de tot acest parcurs, dar important, dacă din punct de vedere instituţional, s-ar lua hotărârea ca să existe un singur departament de traducere a jurisprudenţei CEDO în limba română, cu atât mai mult cu cât, prin recentele reorganizări Institutul European din România este în coordonarea Ministerului Afacerilor Externe, poate chiar în cadrul IER[14].

Traducerea jurisprudenţei CEDO trebuie să se realizeze de către statutul român; mai devreme sau mai târziu hotărârile se traduc şi se publică în Monitorul Oficial sau într-un repertoriu special. Aşadar, în acest moment, standardul traducerii, indiferent cum este aceasta, este textul din Monitorul Oficial. Toate celelalte traduceri sunt neoficiale. De altfel şi recentul volum de jurisprudenţă CEDO „Culegere de jurisprudenţă CEDO - cauze recente împotriva României, volumul III",[15] este o traducere neoficială, chiar dacă face parte din „lanţul trofic" al traducerii jurisprudenţei CEDO în România. Publicarea, într-o eventuală reformă a sistemului de traducere a hotărârilor CEDO în România, nu trebuie să se realizeze în mod necesar / exclusiv în Monitorul Oficial, având în vedere volumul textelor care ar trebui publicate. Statul român ar putea traduce şi publica într-un repertoriu special (chiar on-line), cu posibilitatea celor interesaţi (edituri, asociaţii, fundaţii etc.) de a le publica. Dar publicarea trebuie să fie oficială, pentru că responsabilitatea este a statului[16].

Alături de eforturile IER în materie, trebuie subliniat efortul pentru realizarea unui „clasor de jurisprudenţă CEDO". „Proiectul „JurisClasor CEDO" reprezintă o iniţiativă a autorilor culegerii de jurisprudenţă „Hotărârile CEDO în cauzele împotriva României. Analiză, consecinţe, autorităţi potenţial responsabile"[17], iniţiativă pusă în practică de Editura Universitară, care deţine drepturile de autor asupra lucrării, protejate de legislaţia internă şi internaţională[18], în colaborare cu Asociaţia Magistraţilor Europeni pentru Drepturile Omului."[19]. Acest program (de cercetare şi traducere) care cuprinde două componente - revistă online gratuită[20] şi o bază de date[21] - şi-a propus să trateze, într-o formă sintetizată, toate hotărârile de condamnare pronunţate împotriva României[22].

Principalele edituri din România care au şi baze de date legislative şi doctrinare (C.H. Beck şi Wolters Kluwer) au construit soluţii de care să beneficieze profesioniştii dreptului, baze de date în care s-au realizat legături între hotărârile CEDO, jurisprudenţa naţională şi doctrina română. Aceste eforturi sunt susţinute şi în plină construcţie.

În acest context, recenta lansare a volumului de jurisprudenţă reprezintă un punct de încredere în forţele Institutului European din România şi ne îndeamnă la moment de reflecţie[23].

 

Mihai SANDRU
Articol preluat Juridice.ro