Noutati / Stiri

23 Aprilie 2013

Afacerea Irimie. Despre o întreagă jurisprudență națională incompatibilă cu dreptul european

 

1.Ca urmare a multiplelor litigii privind restituirea taxelor de înmatriculare a vehiculelor percepute după data de 1 ianuarie 2007, în practică, s-a pus în nenumărate rânduri problema de a determina care este dobânda cuvenită particularilor pentru sumele prelevate de Statul Român cu încălcarea dreptului european şi pentru ce perioadă se acordă această dobândă.

 

2. În ceea ce priveşte alegerea dobânzii aplicabile, orientările principale ale jurisprudenţei naţionale au fost două:

- Unele instanţe au considerat că suntem în prezenţa unei ipoteze de răspundere civilă delictuală a Statului Român pentru încălcarea dreptului european şi, prin urmare, au considerat faptul că dobânda urmează a se calcula conform OG nr. 9/2000 sau OG nr. 13/2001. Este poziţia notabilă a Curţii de Apel Cluj, care nu s-a sfiit să înlăture orice încercare a instanţelor inferioare de a se raporta la dobânda fiscală pentru a repara prejudiciul cauzat particularilor.

- Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că dobânda trebuie determinată prin raportare la dispoziţiile legii speciale, anume legea fiscală [art. 124 alin. (2) şi art. 120 alin. (7) C. pr. fisc.]. Această poziţie a fost adoptată tranşant de Curtea de Apel Timişoara şi, după unele ezitări, a fost preluată de Curtea de Apel Bucureşti. De altfel, cel puţin în ceea ce priveşte sumele de restituit de la bugetul de stat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal pare a se ralia şi ea acestei orientări.

Cu referire la această chestiune, ne-am exprimat anterior în scris, suficient de clar am spune noi, opţiunea fermă pentru aplicabilitatea legii fiscale, din următoarele motive:

- Spre concluzia că reglementarea aplicabilă în ceea ce priveşte calculul dobânzilor legale este Codul de procedură fiscală, conduce în primul rând lectura art. 2 alin. (2) C. pr. fisc., în sensul căruia "Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat". Cu alte cuvinte, în orice litigii referitoare la încasarea sau restituirea unui impozit, a unei taxe sau a unei contribuţii, se aplică cu prioritate dispoziţiile Codului de procedură fiscală.

- OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti nu poate fi aplicată sub nicio formă în aceste cazuri întrucât:

a) Potrivit art. 2 din OG nr. 9/2000, dobânda legală se plăteşte doar "în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii". Evident, din moment ce art. 124 alin. (2) raportat la art. 120 alin. (7) C. pr. fisc. arată care este rata dobânzii, OG nr. 9/2000 nu se aplică.

b) OG nr. 9/2000 se aplică în genere doar in materie civila si comercială.

c) OG nr. 9/2000 nu se aplică în materie fiscală decât eventual în situaţiile în care legiuitorul nu ar fi prevăzut care este această dobândă (în această situaţie s-au aflat, într-o vreme, contribuabilii care aveau de primit sume de la bugetul de stat, ca urmare a determinarii impozitului pe venitul global).

Aceste consideraţii erau desigur valabile şi în privinţa OG nr. 13/2011.

 

3. În ceea ce priveşte perioada pentru care se calculează dobânda, raportat la principiul european al îmbogăţirii fără justă cauză, am exprimat opinia potrivit căreia dobânda trebuie calculată pentru întreaga perioadă cuprinsă între data prelevării taxei contrare dreptului european şi data restituirii efective. Numai astfel s-ar asigura respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului şi s-ar elimina încălcarea dreptului la respectul proprietăţii protejat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Această orientare se regăseşte în jurisprudenţa instanţelor care au decis acordarea dobânzii legale (de pildă, Curtea de Apel Cluj). În schimb, instanţele care au decis că dobânda se calculează potrivit Codului de procedură fiscală au optat pentru momentul de la care se calculează dobânda ca fiind cel al expirării unui termen de 45 de zile de la data formulării cererii de restituire a taxei nelegale. Această orientare are în vedere faptul că organul fiscal are la dispoziţie, conform art. 70 C. pr. fisc., un termen de 45 de zile pentru a răspunde oricărei cereri, dar şi abordarea de factură civilistă potrivit căreia ar fi necesară o "punere în întârziere" a administraţiei fiscale înainte ca împotriva acesteia să curgă dobânzi (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Bucureşti).

 

4. Concluzionând, observăm faptul că până la data de 18 aprilie 2013 s-au conturat două orientări majore ale jurisprudenţei fiscale naţionale: fie dobânda legală pentru întreaga perioadă cuprinsă între data prelevării taxei şi data restituirii efective; fie dobânda fiscală pentru perioada cuprinsă între data expirării unui termen de 45 de zile subsecvent formulării cererii de restituire a taxei şi data restituririi efective.

 

5. La data de 18 aprilie 2013, prin hotărârea pronunţată în afacerea C-565/11, Mariana Irimie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat astfel:

Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe.

Curtea a urmat în esenţă interpretarea propusă de Avocatul General Melchior Wathelet.

Asupra hotărârii, de altfel clare şi în linia jurisprudenţei Curţii, vom stărui doar cu privire la două chestiuni:

a. Instanţa de trimitere (Tribunalul Sibiu) a indus în eroare Avocatul General atunci când a precizat că dobânzile s-ar acorda "din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a taxei" şi că jurisprudenţa internă ar fi neechivocă şi uniformă sub acest aspect (par. 6 din Concluziile prezentate de Avocatul General). În realitate, jurisprudenţa naţională era, în parte, orientată spre o dată mai îndepărtată în timp de momentul plăţii. În economia cauzei însă acest lucru s-a dovedit mai puţin important, atât Avocatul General, cât şi Curtea fiind ataşaţi ideii potrivit căreia termenul de la care se calculează dobânda nu poate fi decât acela la care a fost prelevată taxa.

b. Nici Avocatul General şi nici Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu au pus în discuţie o eventuală aplicare a dispoziţiilor de drept comun referitoare la dobânda legală, fiind acceptată concluzia instanţei de trimitere în sensul că dobânda în discuţie este dobânda fiscală.

 

6. Raportat la hotărârea în cauza Mariana Irimie, nu ne rămâne decât să constatăm cu amar că avem o întreagă jurisprudenţă naţională eronată cu privire la dobânzile ce trebuie acordate particularilor, astfel:

- Instanţele care au acordat dobânda legală au greşit, principiul echivalenţei impunând ca particularul să fie plasat pe picior de egalitate cu fiscul (care percepe întotdeauna dobânda fiscală pentru neachitarea la timp a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor).

- Instanţele care au acordat dobânda fiscală doar de la un moment ulterior formulării cererii de restituire au greşit, pentru că nu au reparat integral prejudiciul cauzat particularilor.

 

7. Efectul imediat al hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Mariana Irimie va fi o creştere şi mai mare a numărului litigiilor de contencios fiscal (deja, în perioada 2007 - 2011, numărul cauzelor de acest tip a crescut de 15 ori).

De această dată însă, creşterea numărului de dosare şi evident a încărcăturii pe judecător nu este imputabilă nici particularilor şi nici avocaţilor lor, care până acum au fost "sancţionaţi" în mod repetat de magistraţi fie cu reducerea dobânzilor, fie cu reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată (pe motiv că, pentru cauze repetitive, Statul Român nu poate fi obligat să achite cheltuieli semnificative, chiar dacă acestea au fost efectuate în mod real de particulari). Noul val de dosare este, din păcate, imputabil doar magistraţilor care, fie ignoră doctrina naţională şi jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fie sunt extrem de preocupaţi să reducă cuantumul sarcinilor fiscale pe care Statul Român le-ar putea suporta.

Din fericire pentru particulari, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pare să nu tolereze o asemenea modalitate de a privi lucrurile.

 

Juridice.ro