Noutati / Stiri

16 Septembrie 2013

Scurte consideraţii cu privire la elementele obligatorii ale cererii de chemare în judecată în NCPC

 

Rezumat


Primele luni de aplicare a NCPC relevă o aplicare extrem de rigidă a noilor dispoziţii procesuale, în multe situaţii instanţele transformând procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată într-o veritabilă fază de cercetare a procesului cu nerespectarea principiului contradictorialităţii şi cu exagerarea nejustificată a rolului instanţei, dispunându-se anularea unor cereri de chemare în judecată pentru lipsuri neesenţiale care ar putea atrage fie doar nulitatea relativă, fie alte sancţiuni procedurale, cum ar fi, spre exemplu, decăderea.

În condiţiile în care textele legale incidente sunt susceptibile de două interpretări, credem că se impune interpretarea acestora cât mai puţin rigid pentru a nu se ajunge la situaţii în care se împiedică realizarea unui act de justiţie efectiv.

Dacă practica judiciară nu va adopta o interpretare adecvată scopului pentru care a fost instituită procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, apreciem că se impune o intervenţie legislativă pentru a se înlătura posibile vicii de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 200 NCPC şi, implicit, pentru a se evita previzibile condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului datorită încălcării dreptului la un proces echitabil.

 

1. Consideraţii introductive

 

Noul Cod de procedură civilă[1] reglementează, cu caracter de noutate, o procedură de verificare şi regularizare a cererii de chemare în judecată şi o etapă scrisă delimitată clar de etapele cercetării procesului şi a dezbaterilor.

Din punct de vedere istoric, este de menţionat faptul că vechiul Cod de procedură civilă nu a adoptat, în 1865, modelul de instrucţiune scrisă prevăzut de Codul de procedură civilă al cantonului Geneva (după care s-a inspirat) şi nici modelul prevăzut în Codul de procedură civilă francez[2].

În privinţa elementelor esenţiale ale cererii de chemare în judecată, este de remarcat faptul că, deşi prin Legea de accelerare a judecăţilor din 1925[3] s-a prevăzut sancţiunea nulităţii pentru lipsa unor elemente ale cererii de chemare în judecată, prin Legea de accelerare a judecăţilor din 1929[4] aceste dispoziţii au fost abrogate, sancţiunile prevăzute de această din urmă lege fiind „mai puţin riguroase şi mai suple"[5].

Apreciem că scopul procedurii de regularizare prevăzută de NCPC este unul simplu: realizarea unei discipline procesuale, prin evitarea repetatelor amânări ale cauzei în vederea clarificării cadrului procesual şi a obiectului cererii de chemare în judecată. Pe de altă parte, se realizează o protecţie a pârâtului, căruia i se va comunica numai o cerere de chemare în judecată completă faţă de care îşi va expune apărările prin întâmpinare.

Primele luni de aplicare a NCPC relevă însă o aplicare extrem de rigidă a noilor dispoziţii procesuale, în multe situaţii instanţele transformând procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată într-o veritabilă fază de cercetare a procesului cu nerespectarea principiului contradictorialităţii şi cu exagerarea nejustificată a rolului instanţei, dispunându-se anularea unor cereri de chemare în judecată pentru lipsuri neesenţiale care ar putea atrage fie doar nulitatea relativă, fie alte sancţiuni procedurale, cum ar fi, spre exemplu, decăderea[6].

Problema regularizării cererii de chemare în judecată necesită, din punctul nostru de vedere, o tratare amplă, astfel încât în prezentul articol ne vom rezuma strict la prezentarea celor mai importante aspecte interpretabile ce decurg din analiza elementelor obligatorii ale cererii de chemare în judecată.

 

2. Posibile interpretări ale art. 196 NCPC coroborat cu art. 200 alin. (1)-(3) NCPC

 

Conform art. 196 NCPC: „Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia este nulă[7]. Dispoziţiile art. 200 sunt aplicabile".

Potrivit art. 200 alin. (1) NCPC, în procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, completul de judecată verifică dacă cererea de chemare în judecată îndeplineşte toate cerinţele prevăzute de art. 194-197 NCPC, iar în lipsa oricărui element şi în situaţia în care reclamantul nu complineşte lipsurile ce i-au fost comunicate potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, va proceda la anularea cererii de chemare în judecată[8].

Din analiza celor două texte legale se ridică o întrebare extrem de importantă pentru practica judiciară: lipsa căror elemente atrage anularea cererii de chemare în judecată, a tuturor celor prevăzute de art. 194-197 NCPC sau numai a celor prevăzute în art. 196 NCPC şi art. 197 NCPC[9]?

La o interpretare strictă, dispoziţiile art. 200 alin. (1) NCPC par clare, iar sancţiunea anulării cererii pentru lipsa oricărui element al cererii de chemare în judecată apare drept justificată[10], nulităţile decurgând din lipsa acestor elemente fiind considerate, de o parte a doctrinei, nulităţi absolute[11].

Într-o asemenea interpretare însă dispoziţiile art. 196 NCPC nu ar mai prezenta nicio relevanţă, atâta timp cât anularea cererii s-ar putea dispune pentru lipsa oricărui element al cererii de chemare în judecată prevăzut în art. 194-197 NCPC.

Or, art. 196 NCPC prevede, în plus faţă de dispoziţiile art. 133 din vechiul Cod de procedură civilă, motivele de fapt ca un element esenţial al cererii de chemare în judecată. Ne întrebăm de ce a fost nevoie de o asemenea adăugire dacă oricum obligativitatea motivării cererii de chemare în judecată era prevăzută şi la art. 194 alin. (1) NCPC? Nu putem fi de acord cu teoria potrivit căreia dispoziţiile art. 196 NCPC se aplică doar cererilor formulate ulterior primului termen de judecată[12], deoarece motivarea în fapt este un element esenţial al cererii introductive, iar NCPC nu face o asemenea distincţie între cereri. De altfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor NCPC rezultă că art. 196 NCPC se aplică în primul rând cererilor introductive, fiind plasat în Cartea a II-a, Titlul I, Secţiunea a 2-a NCPC, intitulată „Cererea de chemare în judecată", şi nu în Cartea I, Titlul IV, care reglementează actele de procedură.

Trebuie precizat şi faptul că nici măcar distincţia între nulităţi absolute şi nulităţi relative nu prezintă vreo relevanţă în această analiză[13], deoarece potrivit art. 200 alin. 3 NCPC, cererea de chemare în judecată urmează a fi anulată înainte ca pârâtul să poată invoca existenţa unei nulităţi relative[14].

Într-o altă interpretare, anularea cererii de chemare în judecată în condiţiile art. 200 alin. (3) NCPC se va dispune numai pentru lipsa elementelor esenţiale ale cererii de chemare în judecată prevăzute de art. 196 NCPC ori pentru netimbrarea sau insuficienta timbrare a cererii de chemare în judecată.

În sprijinul acestei interpretări, pe care o susţinem, pot fi aduse atât argumente de text, cât şi argumente ce ţin de scopul pentru care a fost instituită procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată.

 

3. Interpretarea prin raportare la alte texte ale NCPC

 

În ceea ce priveşte argumentele decurgând din interpretarea pozitivă, aplicarea rigidă a dispoziţiilor art. 194 alin. (1)-(3) NCPC conduce la anumite situaţii incompatibile cu alte reglementări conţinute de NCPC.

Fără a face o analiză a tuturor elementelor cererii de chemare în judecată reglementate de dispoziţiile art. 194-197 NCPC, vom prezenta anumite elemente neesenţiale ale cererii, pentru a căror lipsă sancţiunea anulării ar apărea ca vădit excesivă.

Vom începe cu elementele de probaţiune. Potrivit dispoziţiilor art. 254 alin. (1), probele se propun de reclamant prin cererea de chemare în judecată, sub sancţiunea decăderii, alin. (2) prevăzând cinci situaţii în care decăderea nu operează. Astfel, în ceea ce priveşte proba cu martori[15], lipsa indicării acestora în cererea introductivă atrage sancţiunea decăderii prevăzute de art. 254 alin. (1) NCPC, existând chiar posibilitatea ca această sancţiune să nu opereze dacă intervine unul dintre cazurile prevăzute de art. 254 alin. (2) lit. a)-e) NCPC[16].

Mai mult, există şi situaţii în care nu se impune administrarea vreunei probe testimoniale, astfel încât anularea cererii pentru faptul că reclamantul nu a arătat în mod expres că nu solicită administrarea probei testimoniale este în afara oricărei logici sau argument de bun simţ[17].

În ceea ce priveşte proba cu înscrisuri, lipsa certificării pentru conformitate a înscrisurilor depuse în probaţiune nu poate atrage anularea cererii de chemare în judecată[18], deoarece în cazul acestora nu intervine nici măcar sancţiunea decăderii în ipoteza în care partea prezentă la termen procedează în şedinţă la certificarea acestor înscrisuri.

În sfârşit, indiferent de conduita reclamantului în ceea ce priveşte invocarea mijloacelor de probaţiune, judecătorul are obligaţia de a-şi exercita rolul activ prevăzut de art. 22 alin. (2) şi art. 254 alin. (5) NCPC şi de a ordona administrarea tuturor probelor necesare cauzei, pentru a evita pronunţarea unei soluţii nefundamentate sub aspect probator care să intre sub autoritate de lucru judecat.

Întrucât pentru nepropunerea în termen a probelor nu pot opera în acelaşi timp două sancţiuni: anularea şi decăderea, apreciem că lipsa elementelor de probaţiune din cererea de chemare în judecată nu poate atrage anularea acesteia.

În ceea ce priveşte lipsa exemplarelor suficiente, deşi există deja numeroase soluţii ale practicii judiciare prin care s-a dispus anularea unor astfel de cereri[19], apreciem că o asemenea soluţie nu poate fi dispusă prin raportare la dispoziţiile art. 149 alin. (3) NCPC, care instituie obligaţia instanţei de a efectua copii sau de a obliga o altă parte din litigiu să efectueze copiile pe cheltuiala părţii care avea obligaţia de depunere a acestor copii.

Nu putem fi de acord cu opinia exprimată în doctrină[20] în sensul că înaintea fixării primului termen de judecată nu ar fi aplicabile dispoziţiile art. 149 alin. (3) şi (4), pentru faptul că art. 195 face trimitere numai la dispoziţiile art. 149 alin. (1) NCPC. Codul nu face o asemenea distincţie, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, trimiterea pe care articolul 195 o face la art. 149 alin. (1) este logică, deoarece acesta este textul care stabileşte numărul de exemplare ale oricărei cereri formulate într-un litigiu, art. 199 alin. (1) NCPC prevăzând expres posibilitatea depunerii cererii de chemare în judecată prin fax sau poştă electronică.

Apreciem că lipsa exemplarelor suficiente nu poate constitui un element esenţial al cererii de chemare în judecată. Aceasta nu înseamnă că ar trebui încurajat fenomenul nedepunerii cererii în exemplare suficiente, dar sancţiunea anulării pentru lipsa acestora apare ca excesivă, atâta timp cât depunerea oricărei alte cereri, ulterior primului termen de judecată, nu ar atrage nici o sancţiune[21].

Nici lipsa temeiului de drept[22] nu poate conduce la anularea cererii de chemare în judecată deoarece, potrivit art. 22 alin. (4) NCPC, judecătorul este cel care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii. Aceasta cu atât mai mult cu cât reprezentarea părţii prin avocat sau consilier juridic nu este obligatorie în faţa primei instanţe. Numai în situaţia în care lipsa indicării temeiului de drept face imposibilă stabilirea obiectului cererii de chemare în judecată, cererea introductivă ar putea fi anulată pentru lipsă de obiect.

Unele instanţe au dispus anularea cererii de chemare în judecată datorită lipsei dovezii parcurgerii procedurii de informare privind medierea[23]. Dincolo de faptul că, anterior datei de 1 august 2013 această dovadă nu era necesară, iar soluţiile sunt evident greşite, şi în ceea ce priveşte cererile formulate ulterior acestei date nu se poate dispune anularea cererii de chemare în judecată.

În primul rând, lipsa certificatului de informare poate echivala, în cea mai strictă interpretare, numai cu lipsa procedurii prealabile, iar această lipsă poate fi invocată numai de pârât prin întâmpinare, momentul depunerii întâmpinării fiind ulterior celui al regularizării cererii de chemare în judecată.

În al doilea rând, textul legii speciale nu impune o procedură prealabilă obligatorie, deoarece din prevederile art. 2 alin. (12) al Legii nr. 192/2006 rezultă că această procedură de informare poate fi realizată şi în etapa cercetării procesului, iar sancţiunea este respingerea cererii ca inadmisibilă şi, nicidecum, anularea acesteia[24].

O situaţie des întâlnită în practică, este aceea în care nu poate fi comunicată cererea de chemare în judecată datorită faptului că adresa pârâtului este fie indicată eronat, fie acesta nu mai locuieşte acolo. Apreciem că nu se poate dispune anularea cererii dacă reclamantul nu depune în termenul de 10 zile prevăzut de art. 200 alin. (2) NCPC adresa corectă[25], întrucât, în situaţia imposibilităţii de identificare a unei adrese a pârâtului, intervine obligaţia de citare prin publicitate şi de desemnare a unui curator, obligaţii care pot fi îndeplinite numai în etapa cercetării procesului[26].Pe de altă parte, anularea cererii introductive pentru neindicarea expresă a datelor de identificare ale pârâtului, în contextul în care acestea rezultă din actele anexate cererii de chemare în judecată[27], reprezintă o abordare rigidă, formalistă şi contrară scopului pentru care a fost instituită procedura de regularizare[28].

În ceea ce priveşte lipsurile privind dovada calităţii de reprezentant, credem că nici acestea nu pot conduce la anularea cererii de chemare în judecată întrucât suntem în prezenţa unei nulităţi relative care poate fi invocată numai de pârât prin întâmpinare[29], având caracterul unei excepţii care trebuie pusă în discuţia tuturor părţilor.

De asemenea, nici lipsa celorlalte elemente ale cererii de chemare în judecată care nu sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute de art. 196 NCPC apreciem că nu poate atrage anularea cererii de chemare în judecată, deoarece sunt nulităţi relative care presupun invocarea lor de către pârât şi producerea unei vătămări. Spre exemplu, lipsa CNP-ului reclamantului, a numărului de înmatriculare în Registrul Comerţului[30] sau lipsa extrasului de Carte funciară vor putea fi invocate de către pârât pentru susţinerea unei excepţii a lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.

 

4. Interpretarea prin prisma scopului procedurii de regularizare

 

Dincolo de interpretarea pozitivistă, apreciem că trebuie făcută o interpretare a textelor legale prin prisma scopului procedurii de regularizare care este, aşa cum am arătat şi mai sus, existenţa unei cereri introductive care să permită pârâtului realizarea unei apărări corespunzătoare prin intermediul întâmpinării şi nicidecum realizarea unei judecăţi fără respectarea principiului contradictorialităţii, verificarea pe care instanţa o face în această etapă procesuală fiind o verificare pur formală[31].

Apreciem că doar lipsa menţiunilor prevăzute în articolul 194 NCPC care conduc la imposibilitatea stabilirii obiectului cererii de chemare în judecată şi a cadrului procesual trebuie să conducă la anularea cererii de chemare în judecată.

O interpretare strictă a textului poate conduce la soluţii care împiedică efectiv realizarea actului de justiţie. Dacă în situaţia cererilor care nu sunt condiţionate de un termen scurt, o soluţie de anulare nu are decât efect dilatoriu, reclamantul putând introduce o nouă cerere, în situaţia cererilor ce trebuie exercitate într-un termen strict (spre exemplu contestaţiile la executare, contestaţiile în materia dreptului muncii, cererile în contencios administrativ, plângerile contravenţionale, plângerile împotriva încheierii de carte funciară etc.) anularea cererii conduce chiar la pierderea posibilităţii de acces la justiţie. Mai mult, în anumite materii, cum ar fi cea contravenţională asimilată în jurisprudenţa CEDO materiei penale, impunerea unor asemenea rigori excesive conduce la îngrădirea accesului la justiţie şi, implicit, la previzibile condamnări ale statului român pentru nerespectarea dreptului la un proces echitabil[32].

De aceea, apreciem că instanţele vor trebui să abordeze cu maximă responsabilitate procedura de verificare a cererii de chemare în judecată şi să procedeze la anularea numai acelor cereri care sunt vădit neregulate[33], lipsurile neesenţiale putând fi completate în etapa cercetării procesului, cu atât mai mult cu cât instanţa poate uza în această fază procesuală de dispoziţiile art. 242 NCPC privind suspendarea procesului din culpa reclamantului.

Din păcate, tendinţa practicii judiciare este de a interpreta rigid dispoziţiile legale incidente şi de a anula cererile de chemare în judecată pentru orice lipsă, ajungându-se la situaţii în care procedura de verificare a cererii să se transforme într-o veritabilă cercetare a procesului cu nerespectarea principiului contradictorialităţii. Astfel, în etapa de regularizare s-au impus părţilor anumite obligaţii care exced chiar şi dispoziţiile art. 194 NCPC. S-au anulat cereri pentru: nedepunerea în original a procesului-verbal de contravenţie contestat[34], atâta timp cât O.G. nr. 2/2001 impune ataşarea unei copii a procesului-verbal la plângerea contravenţională, nedepunerea unei copii legalizate a adunării generale a asociaţiei de proprietari, o copie conformă cu originalul al acestui proces-verbal fiind considerată insuficientă[35], lipsa semnăturii clientului pe împuternicirea avocaţială[36], deşi o asemenea cerinţă nu mai este prevăzută în Legea nr. 51/1995, lipsa unei sentinţe pronunţate într-un alt litigiu[37], neindicarea tezei probatorii pentru efectuarea unei expertize[38], lipsa deciziei de calcul a taxei de poluare[39] ori a dovezii de înmatriculare anterioare a autoturismului într-un stat membru UE[40], deşi acestea sunt aspecte ce ţin de încuviinţarea şi administrarea probelor ce trebuie puse în discuţie în etapa cercetării judecătoreşti, indicarea locului de muncă al reclamantului[41], cerinţă neprevăzută de art. 194 NCPC, lipsa menţiunii dacă există sau nu copii rezultaţi din căsătorie[42], nedepunerea calcului penalităţilor de întârziere[43], acestea fiind doar câteva exemple.

În alte situaţii s-a procedat la anularea cererii şi la respingerea cererii de reexaminare, deşi reclamantul nu a depus actele solicitate datorită unor erori imputabile angajaţilor instanţei[44].

În realitate, toate aspectele arătate mai sus nu pot face obiectul procedurii de regularizare, ci trebuie rezolvate în etapa cercetării procesului, în condiţii de contradictorialitate şi oralitate. În caz de neconformare a reclamantului, sancţiunea ce intervine nu este nulitatea cererii introductive, ci suspendarea cauzei în temeiul art. 242 NCPC pentru lipsa îndeplinirii obligaţiilor care conduc la imposibilitatea soluţionării cauzei sau decăderea în ceea ce priveşte aspectele legate de probaţiune. Etapa regularizării nu trebuie să înlocuiască etapa cercetării procesului, rolul său fiind doar de a permite verificarea strict formală a cererii de chemare în judecată.

Trebuie precizat şi faptul că, în multe situaţii, este practic imposibil ca anumite lipsuri ale cererii de chemare în judecată să poată fi completate în termenul de 10 zile prevăzut de dispoziţiile art. 200 alin. (2) NCPC şi, de multe ori, nici măcar până la momentul în care se dispune anularea cererii de chemare în judecată[45].

Pe de altă parte, este ilogic să se recunoască dreptul unei instanţe necompetente de a face aprecieri cu privire la aspecte legate de judecata cauzei, şi nu de o verificare strict formală a cererii. Arătăm faptul că, procedura de regularizare a cererii va fi efectuată chiar şi de o instanţă necompetentă[46] care nu va putea să îşi decline competenţa în această etapă, dar va putea să dispună soluţia de anulare a cererii de chemare în judecată în condiţiile art. 200 alin. (3) NCPC. Or, atâta timp cât instanţa necompetentă face aprecieri cu privire la elementele strict formale ale cererii, soluţia poate fi acceptată; în situaţia în care instanţa necompetentă anulează cererea pentru lipsa unor elemente minore, neesenţiale ale cererii de chemare în judecată, a căror lipsă ar atrage invocarea de către pârât a unor excepţii de nulitate sau decădere, apreciem că se realizează o judecată necontradictorie de către o instanţă necompetentă.

În opinia noastră, lipsa elementelor neesenţiale ale cererii de chemare în judecată poate fi invocată de pârât pe calea unor excepţii (spre exemplu: excepţia de decădere referitoare la probe, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia lipsei calităţii de reprezentant etc.), excepţii care, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, este necesar să fie soluţionate cu respectarea principiului contradictorialităţii.

Interpretarea contrară şi strictă conduce la situaţii inechitabile prin prisma realizării efective a unui act de justiţie, deziderat fundamental al oricărui cod de procedură civilă, relevantă din acest punct de vedere fiind afirmaţia profesorului Eugen Herovanu în prefaţa lucrării sale, „Principiile procedurii judiciare", conform căreia: „tirania formelor este la fel de periculoasă ca şi absenţa lor (s.n. - M.U.)"[47]. În continuarea acestui raţionament, profesorul Herovanu preciza că: „(...) în interpretarea normelor pozitive, dacă respectul excesiv al principiilor şi grija de a salva autoritatea lor sacrifică prea uşor drepturile în discuţie, e semn că metoda de interpretare e contrarie naturei lucrurilor şi că trebuie temperată (s.n. - M.U.)".

Considerăm că îşi păstrează actualitatea şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 176/2005[48] prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 3021 alin. (1) lit. a) din vechiul Cod de procedură civilă. Dacă într-o cale de atac extraordinară s-a apreciat că impunerea unor asemenea formalisme (care se regăsesc întru totul în dispoziţiile art. 194 NCPC, alături de alte elemente neesenţiale) este neconstituţională, cum am putea aprecia că aplicarea strictă a dispoziţiilor art. 200 alin. (3) însăşi cererii de chemare în judecată ca act de procedură declanşator al litigiului ar fi conformă legii fundamentale şi ar permite exercitarea liberului acces la justiţie?

De aceea, pledăm pentru o interpretare a textelor legale în discuţie care să nu conducă la pierderea dreptului de acces la justiţie. Este evident că accesul la justiţie poate fi supus unor condiţii, dar aceste condiţii de exercitare trebuie să fie rezonabile şi să nu conducă la imposibilitatea exercitării efective a acestui drept fundamental.

 

Concluzii

 

Este nevoie ca practica judiciară să adopte, cât mai repede, o interpretare a textelor legale incidente conform scopului pentru care acestea au fost instituite, fiind cunoscut faptul că, de regulă, introducerea unei dispoziţii procedurale noi atrage aplicarea acesteia în mod rigid pentru o anumită perioadă.

În situaţia în care, într-un interval de timp rezonabil practica nu va găsi o soluţie echilibrată de aplicare a textelor în discuţie, este necesară o intervenţie legislativă pentru a se înlătura aspectele de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 200 NCPC şi pentru a evita previzibile condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

 

Articol preluat - www.juridice.ro