Noutati / Stiri

14 Octombrie 2013

România la CEDO: cauza pendinte Istrățoiu. Obligația pozitivă de protejare a vieții și lipsa culpei medicale

Cererea nr. 56556/10

Florin ISTRĂŢOIU c. României


I. Situaţia de fapt (conform susținerilor reclamantului)

 

Reclamantul, dl Florin Istrăţoiu, este un cetăţean român născut în 1975 şi care locuieşte în Tilbury.

În mai 2005, fiul reclamantului, atunci în vârstă de 5 ani şi 6 luni, a suferit o amigdalectomie, operaţie efectuată de către doctorul O.L.T. După operaţie, starea copilului era stabilă, primul control medical fiind stabilit pentru o zi ulterioară din aceeaşi lună.

În timpul controlului medical preconizat, doctorul O.L.T. i-a asigurat pe părinţi că recuperarea post-operatorie decurgea cum trebuie, recomandându-le să-i poarte de grijă în acelaşi mod.

La două zile după, copilul a suferit o hemoragie, urmare a căreia nasul şi gura i-au fost astupate. Soţia reclamantului a chemat salvarea şi, pentru că aceasta nu a venit, l-a luat pe copil într-un taxi, transportându-l la unitatea de urgenţă a Spitalului Judeţean Bacău. În cadrul acestei unităţi, au întâlnit-o pe infimiera-şef N.L.O., care a sfătuit-o pe soţia reclamantului să-l ducă pe copil la secţia pediatrică a aceluiaşi spital. Copilul nu a primit niciun ajutor medical la unitatea de urgenţă, pentru că, până ca doctorul S.H şi asistenta medicală M.S., care au fost chemaţi atunci, să îl poată examina, mama acestuia îl dusese deja la secţia de pediatrie.

În cadrul secţiei de pediatrie, doctorii au încercat să resusciteze copilul şi să-i cureţe căile respiratorii, însă fără succes. Copilul a decedat.

La sfârşitul lui mai 2005, reclamantul a introdus o plângere penală, fără a solicita daune morale, în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău. Reclamantul a cerut efectuarea unei expertize medicale, întrucât a considerat irelevante explicaţiile raportului efectuat urmare a autopsiei. Acest raport stabilea că decesul copilului a fost unul violent, cauzat de o insuficienţă respiratorie severă prin pătrunderea sângelui în canalele respiratorii, din cauza spargerii unui vas mic de sânge în cavitatea amigdalei stângi, urmare a unui proces inflamatoriu sever.

Raportul a fost supus aprobării de către Institutul de Medicină Legală Iaşi şi de Comisia Superioară Medico-Legală, dată fiind existenţa contestaţiei din partea reclamantului.

În iulie 2005, reclamantul şi-a reiterat cererea, în cadrul Inspectoratului de Poliţie Bacău pentru o nouă expertiză medicală, solicitând şi participarea unui expert terţ şi a unui doctor specialist.
Institutul de Medicină Legală Iaşi a aprobat raportul efectuat în urma autopsiei.

În 4 noiembrie 2005, Parchetul a autorizat expertiza medicală, considerând-o necesară, în lipsa unui aviz al Comisiei Superioare Medico-Legale. Expertiza nu a mai fost efectuată deoarece din data de 27 octombrie 2005 Comisia Superioară Medico-Legală a emis un aviz cu privire la raportul de după autopsie, aviz comunicat Inspectoratului de Poliţie Bacău în 6 decembrie 2005. Această Comisie a concluzionat că nu există elemente de culpă medicală din partea doctorului O.L.T. şi că raportul de autopsie era veridic în privinţa stabilirii cauzei decesului.

În decembrie 2005, reclamantul a depus un memoriu privind neconcordanţa dintre actele medicale, cerând amânarea cauzei şi efectuarea unei expertize. În februarie 2006, reclamantul a reiterat această cerere.

În iulie 2006, a fost pornită urmărirea penală împotriva infirmierei-şef N.L.O. pentru neglijenţă în serviciu, precum şi împotriva dr. O.L.T, dr. S.H. şi asistentei medicale M.S., pentru ucidere din culpă şi neglijenţă în serviciu.

În martie şi iunie 2007, reclamantul şi-a reiterat cererea pentru efectuarea unei expertize medicale şi a cerut probe suplimentare.

În martie 2008, procurorul de caz a decis să nu mai continue procesul penal împotriva personalului medical, lipsind latura subiectivă a infracţiunii. Acesta a precizat că investigaţiile clinice şi medicale efectuate de către dr. O.L.T. erau unele corecte, nefiind stabilită vreo omisiune sau vreo neglijenţă în atitudinea faţă de victimă. În plus, s-a menţionat că nici dr. S.H., nici asistenta medicală M.S. nu au trimis-o pe mama copilului la secţia de pediatrie şi că infirmiera-şef N.L.O. nu avea putere de decizie în acest sens, date fiind atribuţiile sale de serviciu.
În mai 2008, reclamantul a contestat cele două decizii (de încetare a urmăririi penale și de neîncepere a urmăririi penale) în faţa procurorului ierarhic superior.
Procurorul ierarhic superior a respins cererea reclamantului, invocând dispoziţiile legale incidente şi faptul că vina personalului medical de la secţia de urgenţe a Spitalului Judeţean Bacău nu a putut fi reţinută, din moment ce nu s-a putut stabili cu siguranţă dacă victima a fost adusă în viaţă la spital. Reclamantul a atacat ordonanţa în faţa instanţelor naţionale.

În ianuarie 2009, Judecătoria Bacău a respins cererea reclamantului ca fiind tardivă. Reclamantul a introdus recurs.

În iunie 2009, Tribunalul Bacău a admis recursul, a casat hotărârea primei instanţe şi a trimis cauza spre reexaminare aceleiaşi instanţe.
Printr-o hotărâre din decembrie 2009, Judecătoria Bacău a respins cererea ca nefondată. Reclamantul a introdus recurs.
Printr-o hotărâre definitivă din aprilie 2010, Tribunalul Bacău a respins recursul reclamantului, pe motiv că nu a fost stabilită vreo culpă medicală a personalului medical, prin opinia Comisiei Superioare Medico-Legale. Curtea a statuat că, în baza materialelor de la dosar şi în ciuda eforturilor făcute de autoritatea de urmărire penală şi instanţă, nu putea fi demonstrat cu certitudine că persoana care a direcţionat-o pe mamă la unitatea pediatrică era parte a personalului medical. Nu rezulta din niciun act că mama a fost direcţionată spre această secţie de către doctor. Tribunalul a considerat că datele medicale din acest caz excludeau orice culpă medicală.

Printr-o decizie din mai 2007, Comisia Superioară Medico-Legală a Colegiului Medicilor a stabilit că în timpul operaţiei fiului reclamantului, i-a fost retezat peretele posterior al amigdalelor, ceea ce a cauzat hemostaza şi necroza carotidei interne, precum şi a peretelui faringeal. În acelaşi timp, s-a menţionat că nu a existat vreo culpă medicală.

 

II. Cerere:


Reclamantul se plânge în temeiul art. 2 şi 6 din Convenţie, susţinând că decesul fiului său a fost cauzat de neglijenţa personalului medical al Spitalului Judeţean Bacău şi de eşecul medicilor de a acţiona rapid pentru a-i salva viaţa. Mai mult, acesta susţine că urmărirea penală a fost una lipsită de efectivitate şi promptitudine, de vreme ce a durat 4 ani şi 10 luni, nefiind stabilită răspunderea vreunui membru al personalului medical.

 

III. Întrebări adresate părţilor:


1. Dacă reclamantul a epuizat toate căile interne de atac, aşa cum o prevede art. 35 § 1 din Convenţie?
2. Având în vedere obligaţiile sale pozitive de protejare a vieţii, dacă statul a respectat cerinţa de a asigura reglementările specifice pentru personalul medical din spitale, în privinţa internării pacienţilor pentru tratamentul rapid al acestora şi trimiterea la alt medic, după caz, în scopul salvării vieţii lor (a se vedea G.N. şi alţii c. Italiei, nr. 43134/05, 1 decembrie 2009)?
3. Având în vedere protecţia procedurală a dreptului la viaţă (a se vedea Eugenia Lazăr c. României, nr. 32146/05, 16 februarie 2010 - a se verifica și versiunea în limba franceză deoarece de exemplu, paragraful 88 este tradus greșit în traducerea realizată de IER și CSM), dacă cercetarea efectuată în speţă de către autorităţile naţionale este în concordanţă cu criteriile promptitudinii şi efectivităţii impuse de art. 2 din Convenţie?

 

Articol preluat de pe Juridice.Ro