Noutati / Stiri

08 Ianuarie 2014

Punctul pe „I”. Despre statutul procurorului

Articol de Dumitru-Virgil DIACONU preluat de pe Juridice.Ro.

 

Începe anul! Gânduri! Reflecţii!

 

Au fost alegerile în CSM. Vin codurile, mai apoi, la fine de an şi revizuirea Constituţiei. Toate pot avea un punct comun: procurorul.

 

Procurorul aşezat în fruntea judecătorului, a se vedea alegerile de la CSM din anul ce a trecut, procurorul la fel de bine aşezat lângă judecător, a se vedea noile coduri, procurorul egal sau poate mai presus decât judecătorul, a se vedea revizuirea Constituţiei în perspectiva celor spuse de primul om al puterii executive.

 

Surprinzător, dar pe deplin adevărat, în percepţia publică în care se mediatizează atâtea cauze penale tot procurorul este primul. De altfel, tot procurorul este primul şi la salariu, a se vedea DIICOT şi DNA, deşi judecătorul îi controlează „munca" şi răspunde de ea.

 

Nu am nimic cu procurorul, sunt judecător în penal cu ani mulţi de experienţă şi ştiu exact rolul şi misia lui având la curte relaţii profesionale deosebite cu colegii mei procurori. Dar aş dori să subliniez o idee sau alta, de esenţă, despre statutul procurorului a cărui schimbare se vrea. Mai exact, se doreşte un procuror independent, la fel ca şi judecătorul, un procuror inamovibil şi nu amovibil. Sincer să fiu, sunt de acord! Cu o singură condiţie esenţială însă: să nu mai fie dependent. De cine? De şefii săi ierarhici.

 

Din această perspectivă schimbarea statutului procurorului trebuie să înceapă cu schimbarea principiului ce defineşte parchetul ca sistem, al controlului ierarhic prevăzut în Constituţie. Apoi schimbarea multor prevederi din Codul de procedură penală ce va intra în vigoare. Ne-am învăţat cu atâtea şi atâtea schimbări la tot pasul. N-ar fi ultima!

 

Dau un exemplu edificator: schimbarea art. 335 din Noul Cod de Procedură penală. Textul este următorul: „Procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea supravegherii urmăririi penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare prin dispoziţia motivată a conducătorului ierarhic superior".

 

Ce înseamnă? Foarte simplu. Dacă procurorul de caz „nu place" întrucât prea este stăruitor în muncă, atunci când nu ar trebui, sau nu este prea pus pe muncă, atunci când ar trebui, printr-o dispoziţie „superioară" i se ia dosarul. Când? Oricând! E suficientă o dispoziţie!

 

Textul arătat „vorbeşte" totuşi de o dispoziţie motivată. Cum? Fie ea şi pe două-trei rânduri. E suficient. Și atunci cum poate procurorul de caz, dependent de procurorul ierarhic superior, să fie independent? E ca şi cum mie, ca judecător, mi-ar lua dosarul preşedintele instanţei.

 

De aceea, dependenţa sau independenţa sunt două noţiuni, două expresii, două cuvinte, două instituţii ce nu pot coexista împreună. Nu ai cum să fii şi dependent şi independent în acelaşi timp, de aceeaşi persoană, de aceeaşi entitate, de aceeaşi autoritate. Nu „se leagă". Ori una, ori alta. Ori dependent, ori independent.

 

De aceea, dacă se doreşte cu adevărat independenţa procurorului trebuie înlăturată dependenţa sa în orice modalitate de autoritate executivă. Trebuie înlăturat principiul controlului ierarhic din Constituţie, din cod, din legi.

 

Va renunţa ea, puterea executivă, indiferent care va fi, de stânga, de dreapta, de mijloc, la un asemenea atu al controlului ierarhic al procurorului ce porneşte "de sus", de la primul „şef" ierarhic, procurorul general, propus de puterea executivă reprezentată de ministrul justiţiei? Nu-mi vine să cred.

 

Mai exact, ar trebui să consfinţească negru pe alb, sentenţios, principiul independenţei procurorului aidoma principiului independenţei judecătorului. Sub acest aspect văd un model de text, în acest sens, din NCPP, ce poate fi adaptat corespunzător, cum este cel al art. 303 alin. 2 teza ultimă: „Organele ierarhic superioare ale poliţiei judiciare nu pot da îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală". L-aş adapta sub următoarea formulare: „Parchetele ierarhice superioare nu pot da îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală şi urmărirea penală".

 

La poliţie s-a făcut acest lucru. De ce nu s-ar face şi la procuror? Iată un exemplu când statutul de procuror se poate apropia de cel de judecător. Dacă nu, dacă nu se elimină dependenţa de organul ierarhic superior, atunci îmi pare rău să o spun, dar procurorul nu poate fi alături de judecător.

 

El trebuie să fie atunci „mai jos" pe acelaşi podium, el, avocatul statului, alături de avocatul cetăţeanului, pentru a fi cu adevărat o "egalitate a armelor" între acuzare şi apărare. De aceea, trebuie tranşată disputa: ori „sus" alături de judecător, ori „jos" alături de avocat. Ori independent, ori dependent. Ori alb, ori negru.

 

Nu mai vreau „gri", aşa cum a fost până acum, procuror - dependent de executiv, dar cu statut de magistrat - un „gri ceţos" de-a lungul timpului, unde nu-şi găseşte cu claritate poziţionarea procurorului în sistemul judiciar românesc, poziţionare care a adus destule condamnări la CEDO.

 

Aşadar, dacă va rămâne dependent, cum cred că va rămâne, deşi eu nu-mi doresc acest lucru, atunci, în această situaţie, numai judecătorul poate arbitra "de sus", detaşat, imparţial, duelul judiciar, echidistant de pe aceeaşi poziţie "de jos" a acuzării, cât şi a apărării, a procurorului, cât şi a avocatului.

 

E atât de simplu şi nu înţeleg de ce o complicăm. Ori una, ori alta. Ori dependent, ori independent.

 

Jumătăţile de măsură, cum au fost până acum, nu sunt bune pentru actul de justiţie ce trebuie să fie un act pe deplin imparţial atât în formă, cât şi în fond, un act de justiţie ce trebuie să aibă pe prim plan nu procurorul, nu judecătorul, ci justiţiabilul, cetăţeanul în slujba căruia noi suntem.

 

prof. univ. dr. Dumitru Virgil DIACONU

judecător, Curtea de Apel Piteşti