Noutati / Stiri

02 Octombrie 2015

Dreptul Uniunii Europene. Asigurări de sănătate persoane fizice ce desfăsoară activități independente (inclusiv profesii liberale) în perioada 2007 – 2012. Neconformitate a Protocolului ANAF-CNAS cu dispozitiile Directivei 95/46/CE constatată


Dreptul Uniunii Europene. Asigurări de sănătate persoane fizice ce desfăsoară activități independente (inclusiv profesii liberale) în perioada 2007 - 2012. Neconformitate a Protocolului ANAF-CNAS cu dispozitiile Directivei 95/46/CE constatată prin Hotărarea CJUE din 1 octombrie 2015 in cauza C-201/14. Cauze pendinte si cauze deja soluționate.

 

Av. Manuela Gornoviceanu, Baroul Dolj


  La data de 1 octombrie 2014, CJUE s-a pronunțat in cauza Smaranda Bara și alții (C-201/14), cauza în care fusese sesizată de Curtea de Apel Cluj. Trimiterea preliminară a vizat patru întrebări, Curtea declarand-o admisibilă doar pe ultima, prin intermediul căreia instanța de trimitere solicita, în principiu, să se stabileasca dacă dispozițiile de drept comunitar cuprinse în articolele 10, 11 și 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date se opun unor măsuri naționale care permit autorităților administrației publice dintr-un stat membru să tranmită date personale altor autoritați ale administrației publice, fără ca persoanele vizate să fie informate despre transmiterea datelor și prelucrarea lor.

 

Prin Hotărarea Curții (Camera a treia) s-a declarat că:

 

"Articolele 10, 11 și 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale precum cele în discuție în litigiul principal, care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorități a administrației publice și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare."


Este de precizat că, deși Guvernul Romaniei a susținut inexistența unei legaturi între prejudiciul invocat de reclamanți în litigiul principal și anularea actelor administrative atacate în cadrul procedurii principale - acte ce vizau impunerea la plată a contribuțiilor de asigurări de sănătate calculate în baza datelor obținute ca urmare a Protocolului din 2007, Curtea a declarat admisibilă întrebarea cu care a fost sesizată, cu următoarea argumentație:

 

"26 Trebuie amintit în această privință că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate (Hotărârea Fish Legal și Shirley, C 279/12, EU:C:2013:853, punctul 30 și jurisprudența citată).

 

27 Trebuie arătat că cauza principală privește legalitatea prelucrării datelor fiscale colectate de ANAF. Instanța de trimitere ridică problema interpretării dispozițiilor Directivei 95/46, în cadrul controlului legalității transferului acestor date la CNAS și al prelucrării lor ulterioare. A patra întrebare preliminară este, așadar, pertinentă și suficient de precisă pentru a permite Curții să răspundă în mod util. Prin urmare, cererea de decizie preliminară trebuie considerată admisibilă în ceea ce privește a patra întrebare."


Concluzia ce se desprinde în mod logic din considerațiile Curții este aceea că legalitatea prelucrării de către CNAS a datelor fiscale colectate și transmise de ANAF prezintă relevanță pentru verificarea legalității actelor administrative emise în această procedură.


Din perspectiva apărărilor făcute în fața instanțelor naționale în cadrul numeroaselor litigii cu acest obiect, aproape invariabil s-a invocat atat inexistența unui contract de asigurare încheiat între CNAS si persoana fizică, cat și nelegalitatea și inopozabilitatea Protocolului în discuție și a actelor emise subsecvent acestuia.


Soluțiile au fost însă diferite, dupa cum cauzele s-au soluționat anterior sau ulterior publicării în Monitorul Oficial al Romaniei a sentinței nr. 835/08.02.2012 a Curții de Apel București Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sentință prin care au fost anulate în parte dispozițiile art. 35 alin. (1) din Ordinul Președintelui CNAS nr. 617/2007 privind posibilitatea organului competent al CAS de a emite decizii de impunere.


Chiar și dupa momentul publicării acestei hotărari, obligatorie pentru viitor potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, au existat rezerve în valorificarea sa la nivelul instanțelor naționale, fiind necesară intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a statua aplicabilitatea sentinței și pentru actele administrative contestate în cauze aflate pe rol la data publicarii hotărarii judecătorești de anulare (ICCJ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 10 din 11 mai 2015).


Pentru cauzele soluționate definitiv/definitv și irevocabil înainte de publicarea acestei hotărari și chiar pentru cele soluționate ulterior, dar în cadrul cărora nu au fost valorificate efectele juridice ale sentinței 835/2012 a Curții de Apel București, hotărarea CJUE prezintă interes din perspectiva posibilității de promovare a căii extraordinare de atac a revizuirii reglementată de art. 21 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ.


Dincolo de viața zbuciumata a acestui text, a cărui neconstituționalitate a fost sancționată prin Decizia nr. 1609/2010 a Curtii Constituționale a Romaniei, pentru ca ulterior să fie abrogat prin Legea nr. 299/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 22.12.2011, aceasta lege insăși fiind declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1039/2012, conținutul său trebuie interpretat prin filtrul constituționalității, conform deciziei inițiale.


Astfel, potrivit articolului 21 din Legea contenciosului administrativ "Constituie motiv de revizuire, care se adauga la cele prevazute de Codul de procedura civilă, pronunțarea hotărarilor ramase definitive si irevocabile prin incălcarea principiului prioritații dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția Romaniei, republicată. Cererea de revizuire se introduce in termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivata a părtii interesate, in termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se soluționează de urgență si cu precadere, intr-un termen maxim de 60 de zile de la inregistrare."

 

La data de 09.12.2010, Curtea Constituționala a admis exceptia de necontituționalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) teza a II-a, constatand ca „are o redactare defectuoasă, generatoare de confuzii si incertitudini care se pot constitui in veritabile obstacole in calea exercitării efective a dreptului de acces liber la justiție". De asemenea, Curtea a reținut ca "temeinicia devine o caracteristică ce poate fi relativizată, neexistând criterii de apreciere a acesteia. Astfel, partea nu îşi poate îndeplini obligaţia de a motiva cererea conform cerinţei cuprinse în textul de lege criticat, ca urmare a faptului că nu cunoaşte măsura în care motivele pe care le-ar invoca ar putea fi considerate suficiente pentru caracterizarea ca temeinică a motivării. Deopotrivă, judecătorul este pus în situaţia de a aprecia după criterii pe care nu le va putea stabili decât în mod discreţionar şi aleatoriu, în lipsa unor precizări legale în funcţie de care să decidă dacă cererea este sau nu temeinic motivată".

 

În concluzie, aceasta teză a ramas neaplicabilă, revenind instanțelor sarcina de a aprecia asupra termenului de promovare a căii extraordinare de atac și a modului de calcul al acestuia..

 

În ce privește dosarele soluționate sub imperiul dispozițiilor vechiului cod de procedură civilă, care nu obligau instanțele de ultim grad la comunicarea deciziilor, soluția pare a fi mai simplă, partea interesată putand solicita comunicarea hotărarii, moment care să determine începutul termenului. Sunt însă posibile situații în care deja hotărarile au fost comunicate, fie la cerere, fie în cazul soluționarii dosarului în procedura prevăzută de noul cod, conform căruia hotararea se comunică părților.

 

Ambele perspective de abordare a acestei probleme, respectiv cea a dreptului national sau a dreptului uniunii europene, conduc către aceeași concluzie - a admisibilității cererii de revizuire pentru încălcarea priorității dreptului comunitar promovate impotriva hotararilor instanțelor de ultim grad.

 

Jurisprudența naționala a lămurit această chestiune prin decizii de speță pronuntate de Inalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, reținand că, în lipsa unei norme unitare privind durata și momentul de la curge termenul pentru exercitarea căii de atac a revizuirii "revine instanței judecătorești sarcina de a hotărî asupra aspectelor menționate, cu respectarea unui echilibru între principiul securității raporturilor juridice și obiectivul înlăturării încălcării principiului priorității dreptului Uniunii Europene" (ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6394 din 26 septembrie 2013). Instanța supremă națională a reținut ca moment de la care începe să curgă termenul de revizuire data publicării hotărarii CJUE invocată în cauza respectivă în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, apreciind, raportat la datele cauzei cu care era investită, că un termen de 29 zile corepunzand perioadei cuprinsă între data publicarii respectivei hotărari și data promovării căii extraordinare de atac, răspunde exigențelor obiectivelor urmărite prin reglementarea motivului special de revizuire. Totodată, instanța a respins excepția tardivității cererii, excepție motivată prin depașirea termenului de o lună de la data pronunțării hotararii interne a cărei revizuire se solicita, statuand inaplicabilitatea dispozițiilor art. 322 pct. 7 din vechiul cod de procedură civilă în această materie.

 

Raportat la perspectiva europeană, sunt relevante pentru înțelegerea efectelor principiilor efectivității echivalenței, următoarele considerații ale Avocatului General în cauza C-89/14 aflată pe rolul CJUE:


"27. Reamintim că în cauza de față dreptul românesc oferă o cale specială pentru anularea hotărârilor definitive care, pe baza jurisprudenței ulterioare a Curții, se dovedesc a fi neconforme cu dreptul Uniunii. Această cale este însă limitată la hotărârile pronunțate în materia contenciosului administrativ. Ea nu poate fi folosită pentru a se reveni asupra hotărârilor pronunțate în materie civilă. Iar aceasta deși dreptul românesc prevede de asemenea că hotărârile civile cu privire la care se constată ulterior că încalcă dreptul constituțional român în urma unei hotărâri (ulterioare) a Curții Constituționale din România pot de asemenea să fie anulate.


28. De la bun început, este important să se țină seama de limitele externe ale obligației de cooperare loială, prevăzută la articolul 4 alineatul (3) TUE, ce revine statelor membre, inclusiv instanțelor lor. Aceasta le impune să „adopt[e] orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate" și să „se abțin[ă] de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii". Obligația menționată trebuie interpretată în coroborare cu al doilea paragraf al alineatului (1) al articolului 19 TUE. Acesta prevede că „[s]tatele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii".


29. Curtea a statuat că, „[î]n ceea ce privește căile de atac pe care trebuie să le prevadă statele membre [...] nici Tratatul FUE, nici articolul 19 TUE nu au intenționat să creeze în fața instanțelor naționale alte căi procesuale pentru apărarea dreptului Uniunii Europene decât cele care sunt stabilite în dreptul național"(24). Curtea a adăugat că „[s]ituația ar fi diferită numai dacă ar rezulta din structura ordinii juridice naționale respective că nu există nicio cale de atac care să permită, fie și numai pe cale incidentală, asigurarea respectării drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dreptului Uniunii Europene sau dacă singura cale prin care justițiabilii ar avea acces la o instanță ar fi să fie obligați să încalce legea"(25). (sublinierea noastră).
.....
33. În plus, articolul 21 alineatul (2) din Legea nr. 544/2004 a contenciosului administrativ permite revizuirea deciziilor definitive ale organelor de contencios administrativ în cazul în care acestea se dovedesc a fi incompatibile cu dreptul Uniunii ca urmare a unei hotărâri ulterioare a Curții. În lumina jurisprudenței Curții descrise anterior, referitoare la aspecte specifice ale autorității de lucru judecat, această dispoziție oferă mai mult decât impune dreptul Uniunii(31)."

 

Toate acestea se constituie în argumente pentru recunoașterea admisibilității revizuirii ca remediu procedural pentru încălcarea priorității dreptului Uniunii Eurpene chiar și în cauzele soluționate definitiv și irevocabil în procedura anterioară sau definitiv în noua procedură, independent de existența comunicării sau momentul realizării acesteia.